În această extraordinară mamă zace
singurul tratament pentru calmarea bolilor.
Renunță la hrana ta în favoarea copiilor de eschimos.
Ești leoarcă, ai 17 ani,
cu impresia că ești prea singur.
Trage aer în piept
și cu ea,
străbate zeci de kilometri prin tundră cu groază,
căutând fructe care să salveze copiii de scorbut.
Învață să conduci sania cu câini și fă din părul lor îmbrăcăminte pentru copii.
Intră în casă după exact 15 ani,
în luna și ziua
în care ai fost răpit.
Bătălia pentru supraviețuire a luat sfârșit.
Întoarce-te aici, ca o mamă,
însă tu să nu-ți găsești liniștea,
scapă de acest tu de care ești obsedat.
El este fratele meu mort la care mă gândesc
Aici, deci, mi-am zis,
stă înarmat până-n dinți,
el, soldatul indestructibil al atâtor milenii,
cel care a făcut posibile toate acele fapte mărețe,
după cum auzim peste tot.
El este fratele meu mort la care mă gândesc.
Nu clipește din ochi.
El este englezul necioplit
care-și ține desaga cu bani.
El este proletarul muncitor
care se ține cu dinții de mai marele stăpânitor.
Simte-i mirosul de bocanc plin de pământ năclăit.
Deschide-ți brațele,
primește-i respirația udă, senzuală.
Permite-i să te atingă ca pe o cârpă umedă.
Așteaptă-mă puțin
și uită-te câtă lumină este aici!
Fantoma perfecțiunii mutilată de tandrețe
Au început băieții să caute,
Să vâneze ceva prin pădure,
Dar cu ce?
Nu aveau nimic.
Nu aveau nici armă,
nici sârmă,
nici laț,
nici ață.
Au început băieții să caute,
deja,
în sfârșit,
fantoma perfecțiunii mutilată de tandrețe.
Voi, băieți ce mirosiți a iarbă proaspăt smulsă,
veniți și vă spălați.
Mădulare osoase răsar liniștite,
acasă,
în locul vostru îndepărtat,
temniță-i pentru copiii
aduși din închisorile ucrainene.
Spun asta și mă urăsc
În frigurile Donbasului,
la marginea lumii,
Putin ne fluieră în 26 de limbi.
Trup devastator, rigid, supus dezordinii.
Filozofii stau și-l privesc la milimetru.
Deja încep să mă sperie.
Are buzele mari și cărnoase.
Îl văd,
palid, uns cu toate alifiile, mai liniștit ca moartea.
Râde, lângă noi.
De ce nu mai poate zbiera,
cum zbiera odată?
De ce nu-și acoperă gaura stomacului plin,
a sexului,
din care se văd animale sălbatice,
ăești bătrâni și dificili din Marea Nordului.
De ce dinăuntrul pieptului mare și păros
se zărește Mexicul?
Mai lasă-ne odată cu strânsoarea asta plicticoasă,
cu uriașele mângâieri pe care le întâlnești odată la 100 de ani.
Și du-te și învață voluptatea sânului rece și umed,
dincolo,
acolo e tărâmul stingher.
Spun asta și mă urăsc.
Ei nu pot fi maturi
Îmi pare rău să-i văd cum suferă.
Îi miros.
Le simt transpirația rece,
cum li se prelinge pe frunțile-nguste.
Sunt ai mei.
Fideli nu pot spune.
Nu mai pot fi maturi.
Mă mir cât de repede au avansat.
Ferește-te de simțirea lor trainică
sau de răbdarea lor nefirească.
Un fel de viscol social i-a adus aici,
pe maldărele singuratice
de nisip și rugină,
corole întoarse spre sine,
unde odată erau fabrici și uzine.
Asta va fi calea ta
Fiecare zi, de la o vreme,
se întoarce pe urmele prietenului meu mort.
E o zonă în care am trăit cel mai intens.
Trăiește, îmi spune el.
Nu uita să-ți placă soarele.
Fii atent când îți încalți pantofii tăi pe care-i recunosc după miros,
cum pășești,
cum te îndrepți cu bucurie către ceilalți.
Asta va fi calea ta.
Când ți se vor usca buzele de sete,
vei primi apă și carne,
bucăți mari, roșii și umede,
în care să stai tu
și lumea ta.
De acum nu vei mai suferi,
nu ai să te mai întorci.
Se răzbună lucru banal
Cei care, precum Kant, iau în serios omnipotența lui Dumnezeu, deduc
azi
că nu poate exista păcatul.
Se răzbună lucru banal.
Urmările sunt cumplite.
Oare chiar asta ar însemna o nespunere?
(Perplexitățile logice sunt mușamalizate de teologi newage & liberali).
Abia mai vorbesc despre o minunata plutire pe iarbă,
De nisipul mișcător de sub călcâi,
De zidul
Fiecărui moment important.
Din chingile acestor reacționari nu există scăpare.
Carnea roșie mult mai înverșunată decât ne-am dori
La amiază fantomele zilei părăsesc orașul.
Bestiile. Sunt prea tânăr. Fug.
Râul subteran își face loc. E râu. E comun.
E timpul.
Printre dărâmăturile omenești,
Soarele atacă. Pierdem teren. Oameni, obiecte, întuneric insuportabil, infim.
Ochiul macină bezna constrângător.
De mulți ani
Revolta e într-o fază de pionierat. Dificil.
În zonele obscure ale conștiinței
La fel. Carnea roșie mult mai înverșunată decât ne-am dori.
Secretele se suportă. Marile câștiguri, pierderile se resorb.
Niciun dușman.
Ușor
străbat căile mari ale nopții credincioase.
Utilizăm îndoielile ca să ne identificăm.
Poate-n miezul mării acolo-i o mlaștină-nghețată bocnă
Când singurătatea mă va copleși voi vorbi convingător rațiunii,
O ligușeală cruntă.
Sunt gata să amân.
Înfățișarea oamenilor maturi,
Mulțimi, evenimente, sensuri care apar când ajung la emoții,
Acel om de un metru șaptezeci, mediu,
Obiecte în sine adunate în praf,
Obiecte spălate pe dinăuntru privite atent –
Se simt atât de bine unde sunt.
Mă trădează fața.
Stau nemișcat.
Încotro s-o apuc?
Poate-n miezul mării,
Acolo-i o mlaștină-nghețată bocnă.
