Nu știu din ce motive, dar benzile desenate nu s-au prins de mine. Cred că am fost în contratimp ca vârstă: când era la modă – în anii ’80 ai „comunismului relaxat” – seria Pif Gadget, importată în România și în celelalte țări din blocul socialist pe filiera propagandei franceze de stânga, eram prea mică, iar acum, când manga cucerește toate ghiozdanele, sunt prea mare. Am încercat – pe apucate, e drept – să prind din zbor și să citesc alături de elevii mei cărți care te fac „să te îndrăgostești de benzile desenate”, cum sună un titlu „marketat” din Scena9, din categoria (premiată și recunoscută) Maus (Art Spiegelman, tradus în limba română de Cristian Neagoe, Art, 2012), Jurnalul Annei Frank. Adaptare grafică (David Polonsky și Ari Folman, traducere de Gheorghe Nicolaescu și Diana Zotea, Humanitas, 2018) sau Persepolis (Marjane Satrapi, traducere de Mihaela Dobrescu, Arthur, 2018). Am citit și a trecut, ca să zic așa, fără să simt pornirea interioară de a mai cerceta genul prin librării. Totodată, de trei-patru ani a apărut spectrul textelor clasice transpuse în benzi desenate, metodă sigură de a trișa (sau de a salva?!) lectura unui roman de aproape 500 de pagini (câte are, de pildă, Enigma Otiliei), cu cele 28 de pagini (în acest număr intră și nuvela lui Delavrancea, Hagi Tudose) consacrate redării în imagini, completate cu replici ale personajelor și recitative, a unui roman complicat, în care se intersectează multe formule stilistice, curente literare și „lecții” ale criticului-romancier G. Călinescu. În fața elevilor mei am trecut sub tăcere, mărturisesc, vestea apariției acestei publicații și a altora similare (este o serie), deși recunosc, firește, talentul și ingeniozitatea autorului, ca și dreptul fiecărei cărți de a exista sub soare, de a fi cumpărată și citită. Mai anul trecut, vorbind cu o doamnă despre ziua de naștere a fetiței și întrebând-o ce cadou și-ar dori, mi-a spus: Manga. Am fost ușor contrariată, pentru că tânăra cu pricina este între cititorii „de top” ai liceului, cu un parcurs de lectură, ca să zic așa, clasic: organizat în etaje, complicat progresiv, documentat atent, înțeles și savurat. Acum două zile – ca să continui confidențele – un puști din vecini pe care nu-l „suspectam” de cochetare cu cărțile, a scos din ghiozdan o carte în engleză (din aceeași colecție amintită) și a început să o citească de la coadă la cap. Chiar așa! Am început să pricep, încet-încet și riscând, poate, să mă fac de rușine, că pentru copiii și adolescenții din ziua de azi – cărora mă adresez prin natura profesiei – cele două forme de existență a literaturii nu se exclud, ci coexistă, fiecare acoperind niște nevoi culturale și emoționale specifice acestui timp, al lor, cu toată suita de incongruențe inerente maturizării.
Numită în spațiul francez „A Noua Artă” – aflată, în succesiune temporală, după fotografie și cinematografie -, expediată deseori ca literatură de consum sau fenomen artistic marginal, banda desenată (comics în engleză și germană, bande dessinée în franceză, fumetti în italiană, manga în japoneză, mai nou graphic novel, text multimodal etc.) este „un mediu de comunicare” artistică și/sau un gen (teoreticienii încă nu s-au pus de acord) născut din intersecția originală a picturii cu literatura și cu cinematografia, pe fondul moștenirilor dramaticului, oferind cititorilor o narațiune vizuală secvențială și relativ facilă, într-un foileton de obicei plin de suspans. Având, spre deosebire de literatura propriu-zisă, destul de puține libertăți de joc artistic, banda desenată se definește – indiferent de eterogenitatea tipurilor –, prin câteva caracteristici „clasice”: procesualitate rapidă, rezolvări previzibile și relativ simple ale conflictelor, satisfacție imediată oferită Binelui, conceperea poveștii în alb și negru, prezența clișeelor gândirii magice, invulnerabilitatea personajului pozitiv, încremenirea biologică a eroilor, gesticulația personajelor într-o schemă individualizantă (care implică ticuri, gesturi, detalii fizice și vestimentare etc.), valorificarea lecturii empatice sau de identificare a cititorului cu personajul iubit (clișee simbolice, în acord cu eposul naivității și al inocenței), la care se adaugă instrumentarul tehnic: cromatica specifică seriei, siglele, simbolurile ocurente etc.
Povestea originilor ei este „fără de sfârșit” – de la picturile rupestre la frizele și basoreliefurile din Egipt și Grecia, cu o Columnă a lui Traian în care istoria este „relatată” vizual și secvențial etc. –, ca atunci când trecutul ajunge să explice prezentul după necesitățile contextului demonstrației. Într-o formă apropiată de aceea actuală ea există în lume, însă, de la jumătatea secolului al XIX-lea, iar în spațiul românesc de la finalul veacului menționat, după cum ne spun, bine documentat și convingător, Dodo Niță și Alexandru Ciubotariu, în Istoria benzii desenate românești (1891-2010). Aflăm din această sursă că, începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea și continuând cu prima jumătate a secolului al XX-lea, revistele românești pentru copii publicau benzi desenate, dar sub denumiri ca „povești în imagini”, „roman în imagini”, „roman ilustrat”, „roman de haz în imagini”, „roman în versuri și imagini” etc., sintagma „bandă desenată” intrând în uz prin anii ’60–’70, pe fondul difuzării revistei franțuzești amintite mai sus. Interesant și inedit este că dicționarele explicative îi „refuză” prezența în mod constant, după cum observă Rodica Zafiu în articolul Banda desenată și dicționarele (Dilema veche, nr. 847, 2 – 8 iulie 2020), excepție făcând Dicționarul Explicativ Ilustrat din 2007, unde este sumar definită ca „serie de desene, însoțite de un text scurt” (cum apare și în DEX online).
Dacă la început avea subiecte satirice și umoristice, trecând apoi prin etapa fabulelor destinate mai ales copiilor, banda desenată a devenit în timp „realistă” și „serioasă”, acoperind teme dintre cele mai variate, unele grave și grele, iar publicul s-a schimbat în ritmul acestor transformări. Una dintre cele mai inedite materializări ale sale este, cu siguranță, aceea de popularizare a religiei: în 2008, autorul nigerian Siku a publicat The Manga Bible (cu Iisus Christos în rol de samurai), în 2009 americanul Robert Crumb a scos The Book of Genesis, iar exemplele ar putea continua. În lucrarea Dictionnaire mondial de la bande dessinée (1994), avându-i autori pe Patrick Gaumer și Claude Moliterni, există o cronologizare a genului: „pionieri” (1833-1908); „fondatori” (1902-1928); „epoca de aur a comic-stripului” (1929-1939); „perioada modernă” (1929-1944); „perioada clasică și inovatoare” (1944-1958); „epoca renașterii oficiale” (1959-1968); „perioada experimentală și underground” (1969-1979); „epoca adultă” (1980-1994). Fără să fi identificat (încă) o denumire general acceptată pentru etapa din prezent, am putea-o numi a deplinei democratizări, dacă avem în vedere varietatea incredibilă de subgenuri în care se prezintă (numai populara manga cuprinde, de pildă, picture, fun, fantasy, comic, adventure, romance, hystorical romance, SF, dark, economics, mystery, romance mystery, horror mystery, romance erotica, yaoi, shojo etc.) sau a reciclării postmoderne, dacă ne gândim la transpunerile și răstranspunerile dintr-o artă în alta (cărți în filme, apoi filme în benzi desenate: James Bond, Star Wars, Indiana Jones, Dallas, Muppets etc.). O bază de documentare temeinică găsim, în această privință, în Ion Manolescu, Benzile desenate și canonul postmodern (Cartea Românească, 2011).
Pot benzile desenate înlocui literatura? Nu. Reprezintă ele viitorul pedagogiei lecturii? Nu cred. Merită ele încurajate legislativ și comercial, cu suportul cititorilor pasionați? Desigur. În final, două recomandări de lectură (prima instrumentală, iar a doua „de plăcere): din 2019 există pe piață lucrarea de didactică Banda desenată – resursă didactică în achiziția limbii române ca limbă străină, semnată de Mădălina Spătaru-Pralea și apărută la Editura Universității din București, iar din primăvara acestui an, 2022, poate fi citită cu folos de cunoaștere biografia grafică a cerchistului Ștefan Aug. Doinaș, SAD (Casa de pariuri literare), creată de Lia Faur și Vali Ivan.
În rest, cine știe ce „hibridizări” ne mai aduce viitorul?!
