La întrebarea poetei Irina Nechit dintr-un interviu pentru Gazeta de Chișinău, „cum comunică realitatea cu poezia?”, am răspuns că pentru mine nu e elocvent tricotul narativ livrat de unii sub numele de poezie, chiar dacă e doldora de realitate. Mă interesează cu de osebire textul care se naște/hrănește din biografie, dar nu se oprește la ea, ci o transcende.
Răspunsul mi-a fost determinat și de faptul că, în ultimul timp, am tot citit declarații cum că poezia e peste tot în jurul nostru. Foarte adevărat, și eu sunt de părere că nu există nod ori segment al realității care să nu aibă dreptul de a fi materie pentru un text liric, așa cum nu există cuvânt care să nu aibă dreptul de a fi folosit în el. Dar am convingerea că nu e suficient să descrii pur și simplu ce vezi și să narezi conștiincios și nud ce ți se întâmplă la tot pasul, unor astfel de lucruri șezându-le bine în alte genuri (poate în reportaj ori memorialistică, sigur în procesele verbale). Cred, deci, că nu e destul să înșiri una după alta, sub formă de versuri, propoziții conținând amănunte riguros conforme cu realitatea și să aștepți apoi de la ele să trezească emoție în cititor. Cum nu e destul să-i dai unui om niște struguri, așteptând să se îmbete. Cuvintele și detaliile realiste se cer procesate cum se procesează boabele de struguri pentru a scoate vin din ele. Vinul, alcoolul limbajului zis poetic e emoția, tot emoția fiind și scopul ultim, piatra de încercare a genului liric și nu doar.
Prin urmare, poezia pe care o caut eu nu se împacă deloc cu orizontala narativă, leneșă, lălâie, care înregistrează și spune fără echivoc tot ce i-a ieșit în cale; nu e „oglinda purtată de-a lungul unui drum” (Stendhal despre roman), rezultatul fiind o înșiruire de enunțuri în care poți băga orice și din care poți scoate oricât, fără nici un câștig și fără nici o pierdere pentru întreg. Se împacă doar cu verticala selectivă, cea care impune inevitabil autorului sacrificarea multor „mărunțișuri”. Asta cred că e poezia, o tăietură fină în carnea realului, dotată cu aceeași putere de sugestie ca secțiunea transversală printr-un obiect: îți relevă datele lui fundamentale de identificare, te poate chiar ajuta să-l reconstitui mental, dar nu e obiectul însuși. Așa stând lucrurile, cititorul e invitat/stimulat să contribuie cu imaginația proprie la întregirea „obiectului”, să opteze pentru una sau alta din înfățișările înțelesului, implicându-se creativ în lectură – această implicare fiind, cu siguranță, una din sursele emoției. În aceeași măsură, poezia e o tăietură fină și în carnea limbajului. Nu întâmplător metafora – o „scurtătură” prin infinita proză a limbii, care dă intensitate, vibrație și adâncime unui text – e atât de cultivată de toți poeții valoroși.
Un răspuns