Bogdan – Alexandru Petcu – Dosar Poezia de mâine realizat de Radu Andriescu

Bogdan – Alexandru Petcu A câștigat de-a lungul timpului câteva premii literare mai mult sau mai puțin importante. A citit la Institutul Blecher, Nepotu’ lui Thoreau, Noaptea albă a poeziei din cadrul FILIT ș.a. În prezent, lucrează pe textele unui manuscris intitulat Transcender, care (speră el iarăși) va reprezenta debutul lui în poezie.

Visele lor

Inima lui caută lipsa de constanță
și florile de cireș.
Acolo e iadul. Acolo sunt oamenii.
Acolo e Saigawara,
cel mai apropiat oraș.
Florile tremură, în visele lor,
dimineața. În grădina din fața
casei, sute de ghinde și
câteva cochilii de melci
sparte. Foarte puțină carne
în interior. Turdus philomelos
a luat micul dejun. Poate cina.
Un măcel relativ,
necesar.
Puii sunt liniștiți.
A mai învățat de curând
și că Strix aluco
are urechile plasate cumva asimetric.
Aproape că îi place de el.
E gălăgios. Nu ar fi supraviețuit
în perioada Edo, ca om.
Multă liniște socială. FORȚATĂ.
Ca o fericire utopică
a luminilor.
Poate dacă ar fi fost un shogun
puternic și rău, dar fără ură.
Cu o katana și multă intuiție.
Simțul comun și moderația
îl sufocă.



Chipsuri coreene dulci-picante


Când vine în patria-mamă,
face o primă vizită librăriei să verifice
dacă literatura și-a împlinit cincinalul.
Își spune că doar fenicienii au imaginație
și trage din votcă
până ajunge să se simtă complet singur.
Dă sfaturi prin burguri:
Să vă feriți de veverițele cenușii, de gândacii roșii, de
mexicanii care v-o dau în goarnă în Times Square.
Plebea e de părere că spurcă tineretul. El știe
de Socrate, Quijote și de alții care au trăit cu mult
înaintea lui. E implicat total când declamă profetic.
Din lentilele concave pleacă săbii laser și vrea
să mănânce o prăjitură
în Times Square, dar sunt gândaci, veverițe și
mexicani. Se mulțumește, în schimb,
cu niște chipsuri coreene dulci-picante
exact ca MARELE Kim Jong-un.
În burg, Klaus mărturisește
urmașilor tarabostes că el
nu e genul care să plece din corp,
ceea ce nu e un lucru neapărat bun.
Știe asta și se bagă la somn
după încă o votcă.
Cineva, în cameră, citește Novecento,
iar viața curge lină
ca întotdeauna.
Și nimic n-are sens pentru nimeni.




Transcender

Gura pe jumătate deschisă,
căutând aerul – un demers pertinent. Ontologic.
Ajuns la țară, vede. Grijile, prioritățile sunt altele.
Timpul pare ușor dilatat. (Ca burta mamei
în primele luni de sarcină. Acolo era Prâslea.
Ori Dan. Care avea să moștenească
averea sau datoriile familiei.
Dar cei deja născuți voiau să asculte
zbuciumul celui care urma să fie o ființă umană.
Nu știau ce drepturi își cere. Nu bănuiau că
va avea o inimă, vase de sânge și
toate celelalte.)
Oamenii așteaptă cu nerăbdare pensia,
după mulți ani de muncă. Viața începe acum.
La meno- și andropauză. Liniștea,
sensibilitatea extremă înfloresc deasupra gardurilor
din lemn putred. În fiecare zi,
sensibilitatea pare mai greu de acceptat.
Exprimarea e lacunară.
Oamenii țin unii la alții. Pentru ei,
viața e un ghem de orez. Mic și moale. Prea fiert.
Se simte.



Mecanisme

Văzut din exterior, corpul fluid,
ușor îmbătrânit și bondoc e ca o colonie
de protozoare. Dar el are un nume,
duce cu el toate proprietățile speciei.
Edward Tulane, vulnerabil pe fundul oceanului
și sub un morman de gunoi.
Genele lungi îl ajută să fie radical –
proiectul lui de ani de zile. Merge în piețe.
Studiază punțile protoplasmatice. Vrea
să știe câte ceva
despre inteligența emoțională a țânțarilor.
Dimineața sunt plini de sânge și
caută în dulapuri mecanisme de apărare.
Exoscheletul fostelor generații
e numai bun pentru cămașa de zale,
care oricum le va fi de folos
pentru cel mult 3 săptămâni,
când vor da colțul.
Pentru el, 3 săptămâni e puțin.
Face schița paleocortexului pe foaie.
E la fel de jumătate de secol.



Gheață și obsidian

Cuvintele au o față sensibilă,
îmi scrie Ioan și îl cred.
Cuvintele mele sunt din obsidian, îi răspund,
cu imperfecțiuni mici, fine,
cu o sensibilitate anostă, oarecum dubioasă.
Un hematit, un magnetit
într-o corporalitate largă și permisivă.
La Teotihuacán, meșterii șlefuiesc zei
din obsidian. Iubesc gheața, păcatul,
frigul, zăpada și obsidianul. Visează
la o planetă ciudată, așa cum visez și eu
cu Ioan câteodată. Sub gheață și obsidian
să fie sirene și pești cu solzișori strălucitori
și curați. Să fie râuri de metan și munți fragili,
de gheață, în locul celor bogați în silicați,
și lacrimi de apași pe crestele lor
și câteva imperfecțiuni mici.

Cuvintele sirenelor stinse
sub gheața de pe Titan. O față sensibilă
pe care nu am vedea-o nicicând
la minus 180 de grade Celsius.

Ilustrație de Sorin Ilfoveanu.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Print
Bogdan Crețu

Am visat că eram Tolstoi. Jurnal de carantină

Aprilie 2020 Am citit două cărțoaie despre Tolstoi, despre ultima perioadă, despre criza lui spirituală. I-am recitit și jurnalul. Infernul i-a fost domestic, pentru că

Print
Gabriel Florin Macsim

Cineva va muri

Gabriel Florin Macsim este buzoian și profesor de matematică. Ba chiar doctorand. Și muzician. E o groază de lucruri. Însă cel mai important e faptul

Print
Anastasia Fuioagă

Radu Vancu – Răul

Upon the instruments of death/ The sunlight brightly gleams. (King Crimson – Epitaph) Răul, jurnalul lui Radu Vancu apărut vara aceasta la editura Humanitas, are

Print
Ana-Maria Roșca

Când nedreptatea îi este stavilă morții

În pofida titlului care și-ar putea purta cititorii cu gândul la vechiul mit al jertfei pentru creație, romanul Înger de piatră devine cu ușurință o

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *