„Bunul simț ca paradox” sau un îndreptar al firii capricioase a omului modern

Mai întâi și mai întâi, ar trebuie să spun cât de special este verdictul ordonator, uneori, pentru scurte momente, schizoid, și dur, doar atunci când parcă se răsfață, apoi cel mai adesea ludic, potrivit unor scurte confesiuni de intelectual, ce fel de spirit străbate eseurile lui Alexandru Paleologu, din volumul Bunul simț ca paradox? E o idee morală? De‑o tărie latină, demnă de un Cicero reînviat, împăcat cu epicurienii, dușmanii săi de moarte? E vorba de un spirit al artei de‑a viețui în modern? Spiritul lui Dionysos, asociat epicureilor, este des invocat și de Paleologu. E unul întinerit, într‑un spațiu aglomerat de o necruțătoare rațiune a secolului XX. Răzgâiată și îmbătrânită uneori. Paleologu face acest exercițiu într‑o Românie încă infantilă, încă prostită de comunism. În anii ’70, ai acelei mult invocate deschideri, România încă nu‑și recuperase cât de cât valorile culturii interbelice. Și acelea pârguite în grabă, opresate de câte un îngheț, sămănătorist sau etnicist.

Citind astăzi cartea, am înregistrat mai întâi farmecul târziu al acestor texte. Cere și impune o lectură alertă, pasionantă, respirând o suavă și demnă desfășurare a ideilor. Ele, în mare, țin de un mediu domestic‑diurn. De unul al rațiunii și al luminii. Sau de un spirit care‑i desprins de timpul istoric. Ar fi prea mult? Totuși, e de o cu totul altă calitate decât solemnul spațiu al epocii din jur. Fie că‑l socotim comunist, nou, fie un cotidian de high‑class, uitat, care se înfiripa. Dacă nu îmburghezit, atunci grăbit, și cu mofturi gregare.

Bunul simț ca paradox este și astăzi un îndreptar al unor vechi complicități. Există multe obișnuințe în imaginarul nostru comun, greu de teșit, de forjat, de reclădit. Dacă nu‑i un manual, e o schiță. Viziunile morale sunt pe fundal. Sunt vizate vechi metehne pulsatorii, ce urcă pe firele subțiri ale ființei moderne la noi, ale unui caracter din spațiul românesc greu de modelat. Țin și de un trecut inform, și de un spațiu vag, ale unui bătrân continent european, aflat sub cel de azi, cel la care am aderat politic. E unul prea adânc. Trebuie să ne întrebăm atunci: mai avem de ce să ne sinchisim de acest întreg arsenal al unor vechi iluzii, nesfârșite – alienante! –, care ne țin de un spațiu special, aș spune al Răsăritului? Ele, neîmplinite, rănesc și astăzi ușor conștiința. Dar, aici, sunt date în vileag, nu cu argumente de psihologie culturală, gen Jung, ci cu eleganță și politețe de silogism. Firește, eseurile sunt îmbibate uneori de un conținut complex, mai degrabă de format bizantin, decât baroc și romantic. Există și o transparență a clasicității, care ne trimite direct la aerul de lucru franțuzit. Iar stilul, care pornește savant, impulsiv, dacă nu‑i împănat cu metafore halucinante, atunci are o gesticulație de rit. Ajutați de asemenea virtuți, cititorii avizați iau în piept ușor o posibilă rațiune adâncă.

*

Cazul Paleologul, așa cum s‑a ivit el în câmpul literaturii, al anilor ’70, ar putea fi unul unic, un debut târziu, care nu trezește suspiciuni. La 51 de ani, totuși personajul avea ceva special, la fel contextul. Să vedem cum și de ce. Cartea de debut, de notații literare – Cartea și semnul! – insuflă nu numai o maturitate de cărturar, ci și o dinamică insolită a scriituri. Denotă o anume libertate, dintr‑un alt timp, dintr‑un alt câmp cultural, mult prea larg pentru acele vremi. La fel surprinde și Al. George, un alt caz de debut târziu. Sau putem merge și mai devreme – Adrian Marino. Un atlet cu forță și experiență europeană. Liberalismul lui e de‑o factură mult mai largă, decât ceea ce oferise interbelicul de aur. El s‑a ocupat în cartea de debut de Macedonski, un subiect istoric tabu, polemic. Macedonski polemizase tacit cu romantismul greoi, german al lui Eminescu, dezvoltând o cale spre modernitatea franceză, cea care va hrăni sănătos și America. Sau grupul de prozatori ai „școlii de la Târgoviște”, M.H. Simionescu, Radu Petrescu sau Costache Olăreanu. Stranii, maturi, preciși și siguri pe proiectul lor. Care descriu un univers prea strâmt, dar foarte original. Așa a fost acel deceniu, lung sau scurt, al unor astfel de apariții de excepție. După ’80, ușa unor astfel de neofiți se închide brusc și cu zgomot.

Paleologu în acest context își asumă partea conservatoare. Biografia lui sugerează că e un vlăstar al marilor latifundiari, boieri ruinați de agresivitatea noului. Reacționari, după primul război. Un pachet social prețios care va fi aruncat în spate de istorie. Cel puțin de istoria care lucra la modernizarea României. Vedem asta la Rebreanu, în Răscoala. E acolo cronica unei stihii, a unei istorii vechi, al cărei crater va fi cimentat după război. Înțelegem că Paleologu e reprezentant al unui trecut cultural, complex și rafinat, pe care el se va simți obligat să‑l recupereze din interbelic. Ce mai rămăsese din scheletul lui. A fost un moment propice. În anii ’70, se putea ușor lucra pe acest cadavru, pe această mumie stranie, a unui trecut ușor naționalist. Ideologia vremii curios deschisese acest orizont. Dar Paleologu vrea mai mult.

Școala pe care a frecventat‑o, mai ales în domeniul filozofiei, avându‑l ca mentor pe Constantin Noica, îi va da ceva în plus. Lasă în urmă acel aer vetust al filozofiei interbelice de la noi, fie cel al existențialismului tragic, metafizic, fie al fenomenologiei etniciste. Constantin Noica în primul rând propunea un nou model de lectură a filozofiei la noi, diferită și de a interbelicilor. Impunea o lărgire a unor momente, precum Platon și Aristotel, Descartes, Kant sau Hegel. Deschidea cale pentru a cunoaște marile aventuri ale moștenirii europene. Urma asumarea și răspunsul. După aceea, Paleologu, la vremea aceea, avea asumată și despărțirea de această viziune, strict filozofică. Chiar în perioada debutului literar, el își reformula destinul, nu unul de filozof, ci de cărturar. La despărțirea de Noica, a invocat viziunea lui Goethe. Își asuma datele unui umanism nou, cel al unei renașteri târzii și perpetue, în care partea naturii contradictorii devine normă. Este aici înnodat, cu șapte noduri, și spiritul Răsăritului. Schema însă este cea a savantului occidental, un Faust. E cea diagnosticată și de Johan Huizinga, în Amurgul evului mediu. O reașezare a valorilor în spiritul celor vechi, greci și latini.

Dacă Al. George e spiritul liberal pur sânge, asumându‑și programul lui Lovinescu, Marino, liberalul european, Paleologu va viza un alt domeniu în această arie. Unul al unei modernități târzii – nici vorbă de postmodernitate! –, dar unul care are și spirit polemic. La noi, locul comun al unei astfel de atitudini este de‑a aduce în față un Bizanț mirosind a mort și busuioc, îmbrățișat cu patos. Un spațiu cu multă fermentație, unde germenii apusului sunt probați să reziste într‑un câmp spiritual greoi, vag, greu de suportat. Deși Paleologu își asumă o viață spirituală, care oscilează între ortodoxie și catolicism, rămâne fidel modelului în care spiritul filozofiei occidentale primează. Oscilează între un liberalism, ca motor al modernității culturale și politice, și un conservatorism asociat acestei prea îndrăznețe deschideri.

*

Dar cu câte instrumente, canoane, se poate lucra pe scrierile lui Alexandru Paleologu? În câte curente pot fi plasate eseurile sale, scurte, dar bine închegate, pudrate și parfumate de stilul său gingaș, patern și sentențios‑ludic? Schopenhauer, Hegel și moraliștii francezi, îmi pare că veghează de sus scrisul și aspirațiile mai vechi ale autorului. Îmi închipui cum acea mânuță firavă și suavă de boiernaș, de sorginte moldavă, a scris târziu, pe o măsuță din lemn de cireș, cu multe cute și zgârieturi, rătăcit într‑un bloc dintr‑un cartier muncitoresc, precum cel din Drumul Taberei, file din câte o carte specială. Cu ele, autorul dă de pământ cu mulți din eseiștii, lansați cu un deceniu înaintea, deja provinciali în concurență cu el, cu Marino, cu Al. George, lipsiți de o cultură bine asumată, departe de a avea o respirație largă, cea a orizontului european. Apoi stilul său îl situează undeva printre aristocrați. E o tehnică a unei intelectualități crescută cu pagina de filozofie bine asimilată. Cultivare făcută la sursă sigură, precum Zarifopol. În același timp, e vioi, franțuzit, provocator. Nu spune nicăieri că a zăbovit pe cărțile structuraliștilor sau de‑structuraliștilor, intelectuali cu ștaif în anii ’70, la Paris. Poate unii aveau ceva de stânga, alții, existențialiști atei, ca cei din jurul lui Sartre. Nicăieri vreo referință specială. Este des invocat Camus, doar ca un apologet atrăgător, cu aspect apolinic, al acelui neant canonic, ale cărui instrumente creaseră deja bătături la intelectualii din anii ’60. E ceva care dă culoare. Neantul lui Paleologu e un întuneric de amurg, ce animă un conținut nou. Face parte din piesa jocului său, joc pe care spiritul acela vechi, am crede bătrân, îl etalează. Apoi, la Paleologu, se simte un amor propriu, ce oferă imagini cochete pe acest flux, un flux al conștiinței și al sensibilității. Cât se poate, nu prea mult.

*

Când apelează la imagini banale, folosește o memorie papilară. Vede mult. Colateral. Colorează. Echilibrează într‑un fel acel amor propriu de boier prăfuit al spiritului. Cel cu mâini prea fine, cu prea multe mișcări din încheietură. Din perspectiva stilului, trezește uneori senzația de inferioritate și cititorului. E ceva ca la Cioran, francezul, dar în altă manieră. Ce credeți că salvează Cioran, din zestrea mare a spiritului universalist, cu acel stil moale, viclean, de tip francez? Desfigurează ce atinge. La Cioran, de multe ori, e ca un jet de apă călduță, nu murdară, ci plină de aciditate, un jet frenetic, resimțit stihuitor, ca după o tornadă. Stihia e românească. Tehnica nu‑i deloc rigidă, e de la francezi. Cu ea asigură perseverența, cu acel tăiș moale și alb, de bisturiu. Punctează așa lapidar, pipăie erotic, apoi sudează. Așa creează simbioze grațioase din filozofiile de sfârșit de secol XIX și început de XX. Așa procedează și Paleologu, cu altă zestre, la fel de abil, cu firescul elementar al ideilor și al faptelor de viață. Desigur, cărturărește. Desigur, gustă cultura omului modern, cu o sensibilitate mereu astringentă, mereu pânditoare, a celui depășit de vremi. Nu aruncă nimic.

S‑ar înțelege poate că autorul Bunului simț ca paradox se socotește îndreptățit să apere îndârjit valorile culturii, mai ales cele clasicizate, prin limpezime și calitatea luminii, a rațiunii. Nu. El apără și faptele, și lucrurile contradictorii, pe cele ale vieții, mergând curajos până la banal. Sunt culese cu o mișcare rapidă, păstrând plasticitatea plină de amănunte, de culori și idei mișcate. Pune mare preț pe încărcătura de ordin moral, bineînțeles, dar, pe parcursul disciplinării acestor elemente, se vede atras mortal de afect. Unul hrănit în cadrele primordiale. E o atitudine esențială pentru omul modern. Hărțuit și obosit, dar ocrotit în cele din urmă de îmbrățișarea unei memorii împovărătoare.

*

De obicei, tipul de inteligență actuală, cultivată de demonstrații analitice, vizate de autor, se asociază cu întortocheate scenarii psihologice. Paleologu, ca și Sadoveanu, simplifică aceste cadre, mergând în contra modei. Carnea realului se subțiază sub asprimile unei rațiuni. E parfumată ca la mumiile conservate de o spiritualitate care străbate straturi de social. Sadoveanu, ne spune Paleologu în eseul Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, se raportează la un trecut canonic, unul clar, ce ține de cosmogonia tradițională. Paleologu traduce totul într‑un social impregnat de o umanitate vie. Schema are claritatea ochilor de rețea, care, la Sadoveanu, ține de o metafizică a spațiului originar. La Paleologu, ține de un umanism originar. El vrea să ne spună că România nu e o țară a empirismului modern, dar nici pe acesta nu‑l poate respinge. Există un spirit dionisiac insuflat istoric aici. Shakespeare ne oferă o astfel de probă de univers în care tradiția latină se vede omogenizată, reformulată, într‑o modernitate empirică a evului mediu. Și totuși, România ține de un alt continent, mai vechi, cel al Bizanțului. Empirismul modernității, ne spune Sadoveanu, se așază pe spiritul acestei adâncimi, ca mușchiul pe piatra Carpaților. Paleologu, ca modern, ne confirmă că această natură este hrănită de o lume arhetipală.

Paginile din Bunul simț…, fragmentare de‑altminteri, compun, ca fișe de fapt, un „mic manual de morală practică”. Demontarea prejudecăților, pulverizarea lor, o face cel mai adesea prin reducere la absurd. Dintre toate obișnuințele ce produc raționamente odihnitoare, sprijinindu‑se chiar pe savuroase discursuri sclipitoare, i se pare a fi cel mai riscant ceva, inerția gândirii. Sau, franc spus, „lenea minții”. Nu este doar o atitudine ridicolă, ci una profundă, lipsită de fireasca pudoare. Paleologu basculează ușor, împăcat, de la morală, care poate fi obositoare, la cozerie de salon literar. Lenea de‑a gândi reprezintă chiar negarea libertății.

*

În eseul Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, o carte cu o structură vizibilă, Al. Paleologu iese din schema discursului fragmentar. Se încumetă s‑ar spune să construiască monografia unui autor deja clasicizat. Face inventarul „temelor”, „motivelor” și categoriilor acestei opere vaste. Parcurge liniștit și lipsit de complexe gândurile acestui Sadoveanu clar și distilat, fără zone lăsate încă necercetate de exegeți. O face cu siguranța unui personaj sadovenian ce‑și urmează o cale spirituală. O călătorie, la nivelul spectacolului lecturii, existențială. Mereu avem un neant de sintetizat, de topit, de aranjat. Avansează ideea unui prozator „ermetic”, depășește speculația literară și dă verdicte. Îl fixează categoric și tranșant pe Sadoveanu în istoria literară, îl vede ca pe „cel mai intelectual scriitor de la Eminescu încoace”.

De ce este atât de important acest chip al lui Sadoveanu? Pentru că modelul folosit pentru acest univers ne ajută să‑l înțelegem pe Paleologu, acolo unde el este paradoxal, fragmentar. Poziția ludică și încăpățânată o vedem la Sadoveanu în fața lumii. Am putea spune că această ordine „ascunsă” a universului sadovenian dă cheia de descifrare a feței bizantino‑baroce a lumii noastre. A Răsăritului.

Filozofia lui Sadoveanu are surse savante. E prezent un cosmos elenic sau oriental. Prozatorul adeseori se raportează la erudiți cunoscuți. Dar peste tot domnește o cosmologie tradițională. Natura lui e în mare o epifanie, nici vorbă de sălbăticie de tip Rousseau, sau romantism francez sau anglo‑saxon. Romanele Creanga de aur, Baltagul și Ochi de urs marchează această individualizare, împlinire a maturității, nu numai spirituale, dar și literare. Orgoliul stilistic nu mai are asperități. Se dizolvă în exercițiile de epifanie a naturii sau de spectacol epic. Mereu pe un scenariu de inițiere, un canon occidental de altfel, prin imersiuni în infern. În Creanga de aur, personajul principal Kesarion Breb caută calea într‑un Bizanț infernal, cu rădăcini adânci în Tracia. Dacia de origine e un Occident păgân, pierdut în istorie. Sub acel ținut se află structurile care ordonează istoria, fie în vremea lui Kesarion Breb, fie în cea a Vitoriei Lipan. Personajele urmează aceleași linii de forță. Sadoveanu poate văzut fie prin atributele antropologiei lui J.G. Frazer, fie prin cele ale universului arhetipal al lui Jung. Vedem același raport al conștiinței individuale cu cea de tip universal.

*

Ca sinteză, ce spune despre Sadoveanu, i se pot asocia și lui. De ce? Pentru că acea jubilație interioară a ideilor sau cea stilistică se desfășoară în limitele unui spirit. Și nu oricum, ci ocrotitor. Aș spune că de aici Paleologu se poate desparte de originile stihiale. Oscilația dintre Antigona, cea care reprezintă acest pol, și sora ei, Ismena, cea care reprezintă modernitatea legii, au fost tranșate. Paleologu, ca și Goethe, alege principiul legii. El este un spirit modern, un liberal.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Cultură
George Stănica

Caracterul intangibil al libertății

Matei Vișniec, Domnul K eliberat/Mr K Released. Roman tradus din limba română în limba engleză de Jozefina Komporaly și publicat de Seagull Books. Recenzia romanului

Cultură
Mihai Buzea

Împrumutul care nu mai poate fi restituit

Iertați‑mă pentru acest titlu de articol! Dacă era după mine, nu‑l scriam niciodată. Dar alternativa ar fi fost „Misterul morții din Strada Lungă sau Cum

Print
Gabriela Vieru

Un Houellebecq mai tandru

Anéantir, tradus la noi cu titlul Anihilare de Daniel Nicolescu la Humanitas Fiction, e cel de‑al optulea roman al lui Michel Houellebecq și, dacă ar

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *