Cu ani în urmă, atunci când în programa școlară de gimnaziu figura doina, ca specie literară având anumite particularități, obișnuiam să le dau elevilor de clasa a VI-a, ca temă pentru acasă… să frământe o pâine. Am făcut asta de vreo trei ori, pentru că aveam impresia că numai așa îi puteam face să înțeleagă, cât de cât, textul unei minunate doine de dragoste, Măi bădiță, floare dulce, culeasă de Lucian Blaga. Voiam, implicit, să-i apropii în mod natural de metaforă. Nu pot rata ocazia de a pune aici textul cu pricina, familiar, de bună seamă, nu foarte tinerilor mei colegi: Măi bădiță, floare dulce,/ Unde te-aș găsi te-aș smulge/ Și-acasă la noi te-aș duce,/ Și te-aș răsădi-n grădină,/ Și te-aș secera cu milă;/ Și te-aș face stog în prag,/ Și te-aș îmblăti cu drag;/ Și te-aș măcina mărunt/ La morișca de argint;/ Și te-aș cerne/ Prin sprâncene,/ Și te-aș frământa-n inele/ Și te-aș da inimii mele/ Să se stâmpere de jele… Când auzeau ce temă au de făcut, copiii întâi chicoteau, dar, văzând că profa chiar scrie pe tablă rețeta preparării pâinii (care trebuia, obligatoriu, să fie frământată cu mâinile, nu cu mașina), mă luau în serios. Le plăcea și ideea că „verificarea” temei urma să se facă pe viu, prin evaluare reciprocă. În consecință, după ce ajungeau acasă, iar părinții (și bunicii) se cruceau un pic, familia se apuca de frământat: unii, cred că cei mai mulți, doar asistau copilul în realizarea temei, îl sfătuiau și îl ajutau; alții se lăsau ei ajutați de copil, ca să nu riște vreo „notă” proastă. Era bine oricum! Nu cred că a existat și varianta de a comanda o pâine de casă. A doua zi, sala de clasă era ca o mică brutărie-târg, pentru că meșterii trebuiau să-și prezinte pâinea, dar să și povestească peripețiile preparării ei. Toți își luau treaba în serios, iar pe ștergare frumoase scoase de prin sertarele urbei stăteau, zâmbind auriu sau știrb, dar cât se poate de autentic, bucăți de pâine pe care le mâncam împreună. Apoi reveneam, desigur, la textul doinei, închizând cercul iubirii ca o „floare dulce”, care crește asemenea spicului de grâu pe câmp și se coace treptat la soare, până când devine pâine și-ți potolește foamea inimii, fiind frământată cu emoție și dor de fata îndrăgostită. Simplu, curat, memorabil. Fără grilă de evaluare, fără clasamente și fără gândul la vreun examen.
De ce această evocare didactic-sentimentală tocmai acum, în mijlocul verii?! Pentru că o mică experiență competițională m-a făcut să-mi pun tot felul de întrebări legate de profesia mea și de direcția în care merge studiul/predarea limbii și a literaturii române, dar, mai ales, evaluarea acestui proces în diverse puncte și etape ale lui. Pretextele sunt, și ele, oferite de examenele de peste vară: tendința de a formaliza din ce în ce mai mult evaluările externe (subiectele, baremele, comportamentele evaluatorilor), din dorința (întemeiată până la un punct) de a elimina orice sămânță de subiectivitate; anunțarea „evaluării digitale” pentru bacalaureatul din toamnă (nu vă lăsați păcălit de sintagma pretențioasă: de fapt, nu e nicio evaluare digitală, ci doar una mult îngreunată prin scanarea tezelor candidaților, trimiterea lor către diverși profesori-evaluatori din țară și notarea lucrărilor după lectura lor pe un ecran; tot omul face evaluarea, nu vreo „ființă digitală” incapabilă de eroare; în cazul unor diferențe de notare inacceptabile, teza este trimisă către alți evaluatori și gata); predarea „pragmatică”, orientată după unicul obiectiv al promovării examenului final (Evaluarea Națională și Bacalaureatul), care determină profesorii – din păcate, o spun cu durere -, la setarea și exersarea, încă din prima clasă a ciclului de școlaritate gimnazial, respectiv liceal, a acelorași și acelorași tipuri de exerciții, la lectura acelorași (câteva) texte, plasând astfel dezvoltarea elevului pe un culoar extrem de îngust (este și dificil să procedeze altfel, atâta vreme cât „valoarea” lor profesională este dictată aproape în totalitate de scorurile la aceste examene); dorința cvasigeneralizată de a mulțumi pe toată lumea, de a fi pace în împărăția online-ului cu orice preț, până acolo încât revolta concretizată în semnarea unei petiții iscate de o biată locuțiune (vă amintiți, „de bună seamă”) pare nu doar întemeiată și firească, dar atrage după sine și ajustarea limbii române, ca și adaptarea baremului la așteptările majorității (recomand, spre aducere aminte și delectare, articolul din Dilema Veche al doamnei Rodica Zafiu, https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/pe-ce-lume-traim/de-buna-seama-2283536.html). Exemplele ar putea continua, dar cred că sunt suficiente pentru a ne lămuri asupra tendinței de „robotizare” până și a domeniului din școală numit limba și literatura română.
Ei bine, înarmată cu acest background în care nicio pătrățică nu trebuia ratată, am pregătit și am însoțit șase eleve de clasa a X-a la un concurs de lectură desfășurat la Chișinău („La izvoarele înțelepciunii”, ediția a XXXIII-a), a cărui tematică privea, anul acesta, opera și viața Anei Blandiana. Având în vedere tipicul subiectelor din anii trecuți (pentru proba scrisă, itemi exclusiv obiectivi, de diferite tipuri, în care erau valorificate datele „tehnice” ale biografiei respectivului autor, ca și informațiile din/despre operă ușor cuantificabile și neinterpretabile), am trecut la treabă cum știm noi mai bine: am citit cât de mult am putut, am conspectat cărți de critică, am reținut și am preluat idei, am conceput teste și am simulat competiția, am improvizat un juriu exigent pentru proba orală și am exersat-o în câteva rânduri, am organizat sesiuni de întrebări încrucișate etc. Hotărâte să ne arătăm competențele de lectură, am pornit către Chișinău. Doar că în seara de dinaintea concursului – competiția nu se mai ținuse de doi ani, din cauza pandemiei -, unul dintre organizatori ne-a spus că au renunțat la proba scrisă și că vor fi două probe orale: una constând în „interpretarea” unei poezii a Anei Blandiana, alta de argumentare/comentare pe marginea unui fragment de proză sau de eseu. Nu-i nimic, ne-am spus, suntem specialiste în interpretare de text: ne-am activat fișele, strategiile de lucru cu textul la prima vedere, ne-am ascuțit condeiul și „Aux armes!”. A doua zi, însă, am înțeles că prin „interpretarea unui text poetic”, gazdele noastre înțelegeau lectura lui cu voce tare, care implică, desigur, o interpretare artistică, actoricească într-un fel. Dezamăgite, în primă instanță, că nu le vor fi puse bine în valoare cunoștințele și abilitățile, neantrenate deloc în această direcție, elevele mele s-au adaptat contextului și au înțeles de-a lungul concursului (și, odată cu ele, profesoara lor de română), că „simpla” lectură cu voce tare a unui text la prima vedere poate fi un indicator clar al nivelului de înțelegere a acestuia, al capacității de adaptare la conținutul lui complex (care nu înseamnă nici pe departe doar relații între cuvintele unor enunțuri), al stăpânirii nuanțate a limbii, al puterii de contopire cu lumea textului și al „trăirii” lui, până la urmă. În această împrejurare, mi-am amintit fără să vreau mărturisirea plină de tâlc a lui Andrei Pleșu, din Cărțile care ne-au făcut oameni: „În liceu, de pildă, am citit mult teatru, jucând uneori, cu voce tare, toate rolurile câte unei piese (Caragiale mai cu seamă). Îmi place, în general, să citesc cu voce tare, mai ales poezie și, până târziu, am simțit nevoia să-mi verific propriile texte testându-le, cu voce tare, sonoritatea.” Iată că mai încercaseră și alții! Ce s-a întâmplat, în fond, între vechiul și noul format al concursului?! Să fie acesta un simptom care vorbește despre schimbările produse în ultimii doi-trei ani, pe fondul reformei educaționale generate de noua putere politică din Republica Moldova?! Pentru mine este clar acest lucru, corelat cu vizibilitatea unor proiecte de restructurare și de modernizare a învățământului (programe școlare, strategii, formarea profesorilor și a bibliotecarilor, transformarea examenelor, elaborarea atentă a unor lucrări de specialitate necesare pasului înainte etc.) la care au contribuit chiar colegi de-ai noștri. Bravo lor! Am fost solicitată și am ezitat. N-o voi mai face!
Poate că modelul fraților noștri mai mici, dar mai isteți în unele privințe, îi va strânge cu ușa pe cei care trebuie să-și asume răspunderea (inclusiv politică) a transformării școlii. Cred că totul se reduce la conturarea unei viziuni pe termen mediu (Cum găsim specialiștii care s-o instrumentalizeze?), la curaj (Unde găsim oamenii politici hotărâți să-și aleagă consilieri competenți?) și la încredere (Când vom avea disponibilitatea, ca societate, de a motiva cei mai performanți tineri să se îndrepte către cariera didactică?). Între un bacalaureat cu puține contestații, dar la care se poate tinde chiar la nota maximă fără să fi citit cartea despre care scrii și unul poate mai greu, mai ramificat și mai dificil de gestionat social, dar fără posibilitatea de trucare, chiar dacă este expus în mod inevitabil subiectivității umane, este limpede că e preferabil, pentru o societate sănătoasă și conștientă, al doilea. Pentru că de acolo, din vârful piramidei evaluării finale, s-ar rostogoli către poale schimbări majore, mai ușor sau mai greu digerabile de sistemul educațional, dar care vor așeza, până la urmă, versanții unei școli pentru oameni, în care este perfect normal să frămânți o pâine ca să înțelegi o poezie.
Ilustrație: Valentina Rusu Ciobanu, Portretul lui Constantin Stamati. Începutul anilor 1970. Ulei pe pânză, 91 x 75.1 cm. Muzeul Națonal al Literaturii Române, Chișinău
