Bună ziua, stimaţi invitaţi și onorat public,
Sunt Alexandru Preda și mă bucur că pot să mă adresez dvs. în cadrul evenimentul „Centenar Marin Preda”, găzduit de Muzeul Naţional al Literaturii Române. Mi-ar fi plăcut să fiu cu dvs. la această comemorare, dar, din păcate, nu a fost posibil. Mă bucur că tehnologia mi-a dat posibilitatea să mă adresez domniilor voastre, mulţumindu-vă, încă o dată, pentru frumoasa amintire pe care i-o purtaţi în suflet scriitorului și omului Marin Preda.
Marin Preda, o sută de ani? Parcă nici nu-mi vine să cred. E adevărat cifrele fac parte din viaţa noastră și ne place să măsurăm cu ele valori, dimensiuni, adâncimi sau vârfuri, însă, când vine vorba de ani, preferăm totuși cifrele mici. Am vrea să rămânem tineri, veșnici, dacă s-ar putea, și, de multe ori, înăuntru, în noi, asta se și întâmplă. Ne uităm în oglindă cum ridurile ne brăzdează chipul, dar în suflet rămânem tineri, copii. Tineri, veseli și plini de viaţă. În felul acesta, vârsta devine un simplu număr, anii dispar ca prin farmec, iar noi trăim în tinereţe chiar și anii cei mai înaintaţi.
Îmi place să-mi aduc aminte de tatăl meu așa cum îl știam eu, copil. La vârsta aceea, tata reprezenta, pentru mine, părintele drag cu voce fermă, care îmi dădea siguranţa că orice s-ar întâmpla pe lume o să fie alături de mine. A avut însă grijă să-mi spună că atunci când o să fiu mare, trebuie să stau pe picioarele mele și să nu aștept vreun ajutor de la cineva. Ceea ce cred că am și făcut.
Astăzi comemorăm o sută de ani de la nașterea scriitorului și aș vrea să lipesc acest eveniment legat de timp și de curgerea lui implacabilă de o amintire superbă pe care o am cu tatăl meu. Un moment în care mi-a făcut un cadou special. Se petrecea undeva la sfârșitul școlii, eram în clasa I și terminasem premiant cu coroniţă. Iar tata a vrut neapărat să marcheze acest moment al vieţii mele printr-o invitaţie la restaurantul Capșa; era unul dintre localurile lui preferate. Cred că dorea să facă un gest ritualic, gen father-son. În fond, băiatul lui terminase clasa I, luase premiu, iar acest eveniment era special, trebuia sărbătorit ca atare. Ajunși la restaurant, îl văd că bagă mâna în buzunar și scoate de acolo o cutiuţă pe care mi-o întinde ceremonios. „Uite, Alexandru, acest cadou de la mine, pentru că ai luat Premiul I cu coroniţă!” Am luat cutiuţa și am deschis-o curios. Înăuntru era un ceas mic, galben, cu o curea de piele. Eram atât de surprins, încât nu știam ce să fac. Să-l scot și să-l pun la mână? Sau să-l las acolo, în cutiuţa lui? Pune-l la mână, hai să vedem cum îţi stă! Ceea ce am și încercat să fac, însă cureaua era mult prea mare pentru mâna mea de copil de 7 ani. Ceasul tot aluneca. „Lasă-l, nu-i nimic, când ajungem acasă mai dăm o gaură în curea și ai să vezi că o să vină perfect.” Ţin minte că eram copleșit de emoţie și admiraţie.
Eram cu tata, stăteam amândoi la masă, ca doi bărbaţi și discutam chestii de oameni mari și amândoi aveam ceasuri.
Astăzi, comemorăm o sută de ani de la nașterea lui Marin Preda, într-un eveniment omagial organizat aici, la Muzeul Naţional al Literaturii Române. Aș vrea, cu această ocazie, să le mulţumesc, încă o dată, tuturor celor care au făcut posibilă această manifestare, în special doamnei Mariana Sipoș și domnului Ioan Cristescu, cei doi fiind motoarele acestui eveniment comemorativ. Cred că astăzi timpul se măsoară altfel și îmi doresc să transformăm aceste ore,minute și secunde în amintiri inefabile, greu de șters din memoria noastră. Vă mulţumesc, încă o dată, pentru prezenţa dumneavoastră la MNLR și haideţi să dăm ceasurile înapoi, cu 45 de ani, și să ne imaginăm că tatăl meu este undeva pe aici, pregătit să sărbătorească împreună cu noi.
(mesaj video prezentat la Muzeul Naţional al Literaturii Române, 5 august 2022)
