Cu cerneală de mure pe degete, violacee –
așa m‑a dat mama în clasa întâi.
Violetă, cerneala cu care‑am scris primele
litere, fără să‑mi fi înțepat
însă palmele ca la culesul de mure, iar
scrisul de mână‑a umplut
cele două caiete, în linii și în pătrățele, ca
rugii de mure costișele; fără
să mă fi altoit încă tata cu rigla, la prima
greșeală – și dă‑i! („Unde dă
tata crește”, s‑a zis) –; stacojie, odată cu
prima corecție, litera trupului.
(„…chinovarele mamei lui cui te‑a făcut,
corp de literă!”)
Înainte să am însă scrisul în sânge,‑a fost
sângele care m‑a scris împrejur.
A fost lama, obiectul acela de larg consum,
«Спутник», perfect ascuțit
și pe‑o parte și pe‑alta, căzându‑mi în
palmă într‑o după‑amiază de toamnă
a lui ’71, când încă făceam bastonașe‑n
caietul de scris – tăietura aceea
pân’ la os n‑a făcut decât s‑adeverească,
odată cu degetu‑n rană,
întâmplarea pe care de mic copil se
prevăzuse că am s‑o trăiesc –,
și pe care‑am ascuns‑o, să nu mi‑o ia
nimeni, în gură, de unde
nici o mână nu‑i chip să mi‑o smulgă decât
doar cu limbă cu tot/
nici o limbă nu poate să facă vorbire decât
dacă „Eli,
eli lama…” = Schibboleth.
Altă școală,‑ncepând cu a doua, din centrul
orașului – altă cerneală.
Și tot mama umplându‑mi stiloul
cu‑albastru[l privirii
ei – adaug acum, când a‑nchis demult
ochii]. Oricât de albastră,
tot transpare din când în când, dinspre
origini (чрунило), negreața.
N‑a curs tocu‑n toți anii de școală, pe cât
i‑au curs ochii‑n caiete‑
le elevilor săi, mai puțin ale mele, și tot nu
și‑a pus ochelari decât doar
înainte de, s‑o îndeaproape – și nu mai
avea ochi s‑o vadă.
Dar mai este o viață de om pân‑atunci –
mama‑mi umple stiloul
cu cerneală albastră, la două‑trei zile, și
doar în vacanța de vară
dacă‑apuc să mă joc, cu copiii din satul
bunicilor, Într‑o
călimară… Dar viața de om nu mai este,
decât dac‑o scrii –
și atunci, în oglindă‑oglinjoară, la patru
mâini..
(…)
Îngropată‑n chiar primul rând de la alee, la
1‑a, ca o elevă
eminentă în banca întâi, are grija chiriei
și‑a morții ținându‑mi
mie locul, la fel cum și ei i‑l ținuse, din ’94,
bunica Emilia – trasă pe
ochi, țărâna preface cerneala albastră‑a
privirii lor în Bleu Pétrole1.
Plină ochi, călimara mormântului, care –
să am eu credința lui Luther –
ar zbura drept în fața Neantului ca un
cocktail Molotov!
Sau priceperea lui Gutenberg, să scot Biblia
din călimara lui Mutter, in‑folio
cu 42 de rânduri pe pagină, puse pe două
coloane!
Am citit ca să scriu. Am scris ca să trăiesc.
Am tradus –
printre altele,‑n 2009, Jurnal‑ul de
doliu‑al lui Barthes (drept omagiu
prin procură‑al bunicii Emilia, care ar fi
împlinit în acel an 100!) –
ca să‑mi plâng, cu cuvintele altora, morții
familiei: „Ce‑aș
mai avea de pierdut acum, când am
pierdut Rațiunea
de a fi – Rațiunea de a tremura pentru
altul.”2
(Nu se ia, prin traducere, moartea – și
totuși… să n‑o fi făcut!)
O fântână cu cumpănă,‑n care cobor și
cobor, călimara, de 5 (x 5) ani
ca Harap Alb trimis când de Spânu, când –
după a patra ședință de chimio‑
terapie – de Spâna, căci e „după chipul și
asemănarea” (de‑ar fi să‑și arunce
peste creștetul capului peria,‑n urma ei n‑ar
răsări o pădure – cel mult,
o livadă de vișini în floare, lovită de‑ngheț
înainte s‑apară albinele).
Când va fi să ies la suprafață, de cealaltă
parte‑a pământului, pe Ceea Lume,
într‑un ochi voi avea, de la mama, bleu ciel,
și sineală în celălalt, de la bunica.
Doar să nu mi se pună capac! (De‑ar fi
moartea ca unghia care, odată lovită,
se‑nnegrește și cade – și după, îți crește la
loc, cu noițe cu tot.)
Nici cât negru sub unghie, moartea
- Ultimul album antum al lui cântărețului
rock francez Alain Bashung (1947 –
2009), mort de cancer la puțin timp
după lansarea CD‑ului, în 2008, album
premiat în 2009 la gala Victoires de la
musique. - Vezi: Roland Barthes, Jurnal de doliu,
traducere de Em. Galaicu‑Păun, Cartier,
2009.
