Calul alb: obsesie sau prevestire?

„Hermannstadt, orașul ales, orașul în care mi-ar plăcea să mor, spuneam cîndva, cînd coboram scările din Piața Huet, prin spatele Catedralei Evanghelice în Orașul de Jos.” (p. 7) Așa debutează ultimul roman al Norei Iuga, Hipodrom (Editura Polirom, 2020, colecția fiction Ltd), care este, de la prima pagină până la cea din urmă, o adevărată declarație de dragoste pentru orașul copilăriei sale. Structura lui ternară – străjuită la capete de un preludiu, format din patru fragmente care ne introduc în atmosfera romanului, și de un epilog – fascinează prin scriitura alertă, voit haotică, ce creează un efect psihedelic cititorului. Am putea spune că Hipodrom reprezintă un caiet de memorii, în care autoarea își reconstituie firul vieții. Nora sau Norica, personajul-ghid al narațiunii, ne introduce mai întâi în copilăria sa, apoi în perioada tinereții îmbătate de hormoni, iar la final, ne-o prezintă pe bătrâna octogenară care încă mai visează la reîntregirea cu marea iubire. Sibiul e un pretext, e fundalul unor problematici mult mai serioase: ce este iubirea? cum se face poezia? care este menirea Noricăi pe pământ? ar putea fi balerină ori violonistă? și, mai ales, cine este Jovis sau Jott, calul alb care îi bântuie mereu visele? Să fie o simplă obsesie dobândită în copilărie din cauza faptului că fetița nu primește în dar calul împăiat din vitrina lui Schuster? Să fie umbra dorinței sexuale, a patimilor interioare neexprimate care o bântuie pe tânăra Nora? Sau apariția sporadică din visele bătrânei care vestește o moarte așa cum cămilele albe îi anunță pe tuaregi că sfârșitul le este aproape? Jovis sau Jott ne însoțește peste tot, mai ales în pasajele de delir narativ, unde virgulele nu își mai au sensul, unde fluxul are un tempo alert, sugerând cumulul de emoții și de idei din mintea personajului.

Forma hibridă a romanului, construită prin îmbinarea stilului narativ cu cel diaristic, creează o formulă literară de contrapunct; două voci independente, cărora, spre final, li se adaugă o a treia, cea a fragmentelor epistolare pe care Nora le adresează lui Joachim, întruchiparea omenească a lui Jott. Jocul primelor două reușește să ne prindă în dansul lor, la început digresiunile fiind tot mai dese, sugerând mintea energică a copilei ce trece de la realitate la imaginație cu o viteză impresionantă, și apoi trecând într-un lin decrescendo, pornind de la femeia tânără, care se lasă copleșită de momentele de reverie unde Jovis are rol de amant, până la bătrâna care simte din ce în ce mai acut lipsa calului alb în momentele sale când se disociază, rămânând singură în furtuna gândurilor.

Prin această autobiografie ficțională, care reușește să ne păcălească de multe ori fiindcă autoarea strecoară cu măiestrie faptele reale printre cele imaginare, cititorul se simte confuz uneori. Se întreabă dacă aventurile la furat ale Noricăi, dacă noaptea petrecută în trenul părăsit cu tânărul medicinist de la Cluj, care se încheie cu arestarea celor doi, ori scena de viol de la ginecolog, tratată cu o indiferență ce îți îngheață sângele în vine, sunt și ele plăsmuite ori chiar bucăți de viață vie. Fascinația derivă din umbra necunoscutului care planează asupra veridicității faptelor. Datorită evenimentelor reale intercalate printre plăsmuiri, simți cum însăși Nora Iuga, în carne și oase, îți povestește tot și nu ai nicio clipă senzația că instanța narativă e o ființă inexistentă. Ăsta e unul dintre mirajele Hipodromului. Și pentru a ne face și mai confuzi, ea se joacă fără niciun efort cu perspectivele narative, aici contopindu-se cu naratorul, aici devenind o observatoare rece a personajului său, pe care îl critică fără menajamente: „Bătrîna are părul gri ca grămada de ciment lăsată în mijlocul aleii după reabilitarea blocului. Tricoul negru din Germania îi marchează talia. Se ține dreaptă, dar spondiloza cervicală i-a împins gîtul înainte și proteza maxilarului superior încalecă tot mai vizibil buza de jos. Nu știi – îți zîmbește sau e gata să muște?” (p. 293)

Limbajul este plin de expresii poetice, de asocieri inedite, dar care nu obosesc prin abundența lor. Toate frazele se construiesc firesc chiar dacă personajul sare de la o idee la alta brusc, simulând fluxul neîntrerupt al unei gândiri neobosite. Capitolele sunt scurte, eterogene, respectând structura unui jurnal intim. Am putea spune fără nicio urmă de îndoială că este un roman-poezie, opera suferind de o dualitate de netăgăduit. Nu putem spune că e doar proză, cum nu putem afirma, desigur, că e numai poezie. E o completare perfectă a celor două genuri a căror rezultat devine un roman. Hipodrom este istoria unei vieți, este un cumul de opinii despre literatură, fie ea universală sau autohtonă, mai veche ori contemporană, despre filme, despre arta de a trăi, este o critică a propriei persoane, dar și a propriei creații, uneori laudativă, alteori incisivă. În toată această călătorie, calul alb merge în galop alături de noi și rămâne enigma pe care abia la final o vom putea descifra.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Print
Anastasia Fuioagă

Radu Vancu – Răul

Upon the instruments of death/ The sunlight brightly gleams. (King Crimson – Epitaph) Răul, jurnalul lui Radu Vancu apărut vara aceasta la editura Humanitas, are

Print
Ana-Maria Roșca

Când nedreptatea îi este stavilă morții

În pofida titlului care și-ar putea purta cititorii cu gândul la vechiul mit al jertfei pentru creație, romanul Înger de piatră devine cu ușurință o

Print
Cristina-Claudia Ciobotaru

Metamorfozele mefistofelice ale cotidianului

Când citești prozele lui Florin Iaru, e imposibil să nu rămâi șocat și să nu te întrebi încontinuu: cum e posibil așa ceva? Indiferent de

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *