E o avalanșă de imagini care strecoară, pe sub sensul primar‑țipător, exact contrariul a ceea ce ar dori să transmită. Nu vrem să ne ținem minte. Și nici alții pe noi. Nici eu nu mă predau lumii de acum. Prefer să mă zăvorăsc în emoțiile anilor care n‑au fost, parcă, vreodată. Să ne eliberăm, așadar, de amintirile unora despre ceilalți. Nu suntem niciodată la înălțimea lor. Și nici ele nu se pricep să fie laolaltă. Sunt ale prea multora și niciodată ale tuturor. Să deschidem, așadar, colivia fotografiilor; pentru ca ele să se abandoneze niciundelui și noi să suportăm apoi nepăsarea istoriei. Așa ne dezlegăm de cele ce‑am fost. Știu că melancoliile n‑o să‑și priceapă prea lesne solitudinea. O să se cunune, care‑ncotro, cu alte trecuturi, din alea de duminică la ora mesei: zâmbărețe, lăcuite, pestrițe, formaliste, naive, dacă nu stupide. De unde să știe că o aceeași memorie, mototolită rău, o să le îndese pe figură un nas roșu? De farsă amară? De clovn sinistru, după stilistica lui Stephen King; care sperie adulții și‑i amuză pe copii? By the way, volumul său Despre scris. Autobiografia unui meșteșug (2022) nu merită trecut cu vederea. Astfel, o să prizăm mai ușor continuarea poveștilor despre groaznicul Pennywise (IT: Chapter Two, 2019): „Memoria este un lucru ciudat, își spune unul dintre personajele filmului, Mike Hanlon. Unii cred că sunt ceea ce aleg ei să‑și amintească. Lucrurile bune. Momentele. Locurile. Oamenii de care ne agățăm. Dar câteodată suntem ceea ce tânjim să uităm. Chestia este că ceea ce dorim să fi uitat, ceea ce încercăm să lăsăm în trecut, nu vrea să rămână acolo. Se întoarce după tine”. În fine, să revenim la certitudinile noastre fidele și oripilante. Totul o să decurgă potrivit unui cotidian funest: ceea ce n‑am conservat noi, în general, o să pervertească alții, în amănunt. Ne naștem oare cu un deficit de șansă, cu un neajuns de soartă? Să existe un defect pre‑natal care ne livrează, tern, falimentului? Pe cine să aruncăm vina?
Poate că nu ne gândim îndestul singurătatea. Altfel, nu‑mi pot explica de ce ne temem atât de mult de viitor și ne îndrăgostim peste poate de așteptare. Nu e mai prudent să rememorăm zilele fericite, ca să ne apărăm, cu amintirea lor, de acelea mai puțin prietenoase? Recunosc, e lăudabil efortul de a spune totul despre tine; sau măcar esențialul. Însă cuvintele îți îneacă glasul. Așadar, candoarea ni se veștejește îndată. Și, cum se spune în Cârtița (2006), unul din filmele lui Martin Scorsese, sinceritatea nu‑i totuna cu adevărul. Totdeauna rămân pe covor niște firimituri de trecut: orice cuvânt iscă, la rândul lui, o altă poveste ciuntită, colț cu Strada Amneziei. E atâta frică de moarte printre noi, încât prea puțini mai bagă de seamă că mai sunt încă în viață. Desigur, nimeni nu poate fi păcălit: e limpede că atâtea sfârșituri își simt omul aproape. Iar „prada” n‑o să opună rezistență. E prea împrăștiată. Multe cioburi din noi se plac enorm în ele însele, adică separat; așa că refuză obstinat să accepte vreo formă de a fi împreună.
Prezentu‑i o secundă veche. Pe 24 februarie 2022, Rusia invada Ucraina. Șase luni mai târziu, se lansa filmul Sniper. The White Raven, în care un lunetist ucrainean (fost profesor de fizică) se duelează cu un rus specializat pe aceeași armă. Este o cronică a clipei la care nu angajăm nicio empatie. Pelicula nu inaugurează nimic. O realizare de aceeași factură apărea încă din 2018: filmul Donbass, care n‑a spus nimănui mare lucru. Actualitatea nu se pierde obligatoriu într‑un flux infinit de informații; dimpotrivă, recapitulează neîncetat o îndelungată devenire, în cuprinsul căreia trecutul recent nu e ceva absent ori definitiv consumat; din contra, este o prezență vie și bine sedimentată, care ne bate când și când pe umăr. Sunt, deci, și situații când istoria recentă se preschimbă într‑o istorie a prezentului. În fine, istoria recentă reprezintă un trecut deschis și actualizabil; un trecut sâcâitor, un trecut de serviciu deseori. Indiferent cum o botezăm – dacă e imediată, recentă ori contemporană –, ea arborează totdeauna unele constante. Conține, în primul rând, lucruri ieșite din comun; sub nicio formă nu am fi conviețuit cu ele; în al doilea rând, colecționează fenomene recurente la modul tenace, împrejurări reîntâlnite constant; în al treilea rând, permanentizează conjuncturi pe care să dăm mereu vina; în al patrulea rând, muzeifică incidente de alaltăieri; pe care le‑am uita de îndată dacă nu le‑am descoperi cât mai multe antecedente, conferindu‑le o însemnătate pe care, altminteri, nu ar fi avut‑o. N‑o să detectăm prea ușor demarcația culturală dintre acum și atunci dacă nu vom sesiza ce reprezentări, clișee, gusturi sau mode s‑au retras pe nesimțite din viața curentă. Nu inculcăm cititorului vreo nostalgie pentru vreun trecut rătăcit prin vreme, ajutându‑l totuși să afle de când durează prezentul lui cel mai proaspăt. Ca să dobândim o vecinătate acceptabilă cu istoria recentă, trebuie să o îmblânzim puțin, însă cum? Probabil că înscriind trecuturi imediate într‑o poveste a tuturor, dar cu epiloguri multiple. Și fără să confecționăm noi aduceri aminte, tot mai comerciale, din păcate. Scopul suprem ar fi să convingem oamenii că trecutul, oricât de stăruitor ar fi, nu se mai întoarce, însă minciunile despre el obișnuiesc să facă acest lucru. Din aceeași îngrijorare, francezii s‑au împăcat cu traumaticul an 1789. I‑au reperat simptomele în evuri imemoriale, spre a reconfigura un trecut neutru, în care toate taberele să se recunoască. De ce tocmai Revoluția? Pentru că recent nu este acel incident consumat cu câteva ore în urmă; contează acea ruptură pe care memoria o reține cu încăpățânare în viețile noastre; și o tipizează până când o ridică la rangul de reper identitar. Astfel, un fapt istoric oarecare devine experiență colectivă, reactivată ori de câte ori comunitatea se confruntă cu necazuri similare. Acumulăm tot mai multe trecuturi restante, pe care nu le „închidem” dacă nu aflăm cu cine se compară ori cu cine se completează fiecare din ele. Doar așa le‑am atenua doza de șoc, făcându‑le mai familiare; mai suportabile și mai ușor de încredințat și altora. Și ne vom duce adevărurile la un bun sfârșit numai dacă trecutul apropiat își va accepta toți actorii, tragici sau comici, celebri ori anonimi. Ceea ce nu e deloc facil, dată fiind distanța mentală ce ne separă de bunici, poate chiar și de părinți; oamenii cu care nu împărtășim o actualitate comună din cauză că nu ne oferim unii altora un trecut de armistițiu și de îngăduință reciprocă; un trecut pe care să‑l evocăm, să‑l sărbătorim sau să‑l regretăm împreună.
După atâta limbă de lemn, oamenii nu‑și mai simt cuvintele. Ce le rămâne de tăcut? Se abonează mereu la aceeași victimă: trecutul pe care îl numim azi „istoric” nu‑i ușor de găsit și nici nu‑i prea bucuros de cunoștință. Nu vrea să fie un deșeu al prezentului. Nu‑i o „urmă” sau „reminiscență” și nici o „proteză” a reamintirii nu mai vrea să fie. Ne‑a părăsit și nu dă de înțeles că ar dori să mai primească vizite. Iar la comemorări trimite în locul său un văr de‑al doilea, manualul de clasa a VI‑a. Prin urmare, ca să‑i batem totuși la ușă, trebuie să călătorim mult, întrebând de el niște trecuturi de ieri, mai învecinate cu noi și mai guralive. Căci fiecăruia din ele i‑a lăsat, în fugă, câteva adevăruri greu de dus. De aceea, când îl zărim în sfârșit, nu prea avem ce‑l întreba. Trecutul acesta este ursuz și scump la vorbă, tăcerile lui privindu‑ne de sus. Atât de mult au sporovăit despre el deceniile mai tinere încât lui, marele trecut, actor cu majusculă, nu‑i mai rămâne decât postura de „context”. Povestea lui trăiește acum în atâtea altele și el știe că niciuna n‑o să fie vreodată numai și numai a lui. Îmbătrânit peste măsură, trecutul de cursă lungă se salvează însă printr‑un șiretlic. Imediat ce află că cei din viitor au mare nevoie de el, nu le dă nici un indiciu despre locul unde se află. Se înconjoară repede de câteva legende vechi, cu care, de fapt, copilărise. Ascuns în spatele lor, este greu de dibuit și de adus la târgurile de carte. Întâmpinați astfel, ne întoarcem în actualitate cu mâna goală. Este limpede că nu avem nicio istorie de pus în colivie și că trecutul nostru abia începe. Recent este orice trecut nerezolvat. De altfel, îl și purtăm tot timpul în noi; și asta pentru că cei care ni l‑au transmis nu s‑au priceput să îi dea un deznodământ.
Cum să ne purtăm cu ziua în curs ca să n‑o pierdem prematur? O expediem repede trecutului, ca să nu ne certăm cu ea; și ca s‑o „vitrinizăm” astfel ca amintire frumoasă. Știm doar că, în sinaxarul egofililor, oricine poate fi venerat, dar nu și Sfânta Voie a Întâmplării. Genul autobiografic este un vechi principiu de coerență narativă, pe cât de bine argumentat, pe atât de criticat. Unde se termină viața cuiva și unde se amestecă ea, indescifrabil, cu biografiile contemporanilor? Câte fapte să punem în seama unui om și câte să atribuim, mai degrabă, semenilor săi? Cui să dăm drepturile de autor, după ce stabilim, cine știe când, unde a fost cauza și în povestea cui a explodat efectul? Există o circularitate a rememorării? Revine ea la locul faptei? Străvechea ciclicitate a timpurilor mitice e aproximată de nostalgiile moderne. Sunt momente de referință, când ne‑a fost bine; când timpul lua și el o pauză neașteptată, calmă și parcă uimită de ea însăși. Apoi, anii își văd de treabă: se aglomerează, se suprapun, se confundă. Și ne atingem sfârșitul parcă din neatenție. Stupefiați, ne adăpostim de îndată în memorie. Altminteri, murind oricum, luăm cu noi o amintire anume, neștiind însă cui să mulțumim pentru ea.
Foto: Suzana Fântânariu, Lumina Secretă, instalație, 2004
