Ficțiunea e un adevăr în lucru? Prezentul ne trimite știri ofensive, iar trecutul le captează ca sedimente pasive. Sub arbitrajul leneș al memoriei, noutățile de odinioară se vor comporta, cândva, și ca reprezentări active; dar într‑o actualitate de mai târziu, din care nu mai alungăm trecutul. Acesta colectează, oricum, atâtea deja vu‑uri, încât sigur ascunde și o genă de viitor printre ele. Atunci, de cine mai depinde viața unei amintiri? De cată imaginație e nevoie pentru ca ea, amintirea, să supraviețuiască în noi? Și ce obiect banal nu‑i dă voie să ne părăsească? Paradoxal, tocmai acel lucru ce întruchipează oricând efemerul: oglinda. Îndărătul ei este o altă vârstă a noastră; una demult încercată, care se întoarce pe motiv că nu ne‑a stăpânit destul. Își așteaptă totuși rândul, momentul când o să iasă la iveală, preluând de la vechea noastră imagine ceea ce ar vrea să reflecte mai puțin: timpul. De altfel, prezentul nu vegetează în apele speculare. Nu avem prea multă îngăduință cu el, presimțind într‑însul un viitor proxim care, nu știm de ce, nu a sosit încă; dar ne pare mai stabil decât trecutul din care, inevitabil, descinde. A propos, timpul pe care îl măsurăm noi acum nu a mai trecut o dată pe aici? Nu prea credem într‑o eternă recidivă a acelorași reprezentări despre trecut, dar putem discuta despre revenirea memoriei într‑un punct temporal cvasi‑mitic: acolo, verbele la imperfect nu se grăbesc să îmbrace o haină cam peticită, a amintirilor de lungă durată; căci tânjim mereu după acel prezent tânăr de tot, pe care nu‑l vedem vreodată îmbătrânit; evident, neobservând că viitorul are, ab initio, doza lui de vechime, încărunțind de când stă și iar stă, lâncezind în așteptările noastre. La început a fost viitorul, un bătrân analog al realității. El reflectă modul în care ne‑am despărțit ori nu de vremurile ce l‑au precedat. Căci timpul ne este, deopotrivă, adversar precoce ori aliat tardiv. Și ne bulversează rău atunci când vrem să‑l retrăim. Ne poate vindeca ori îmbolnăvi, în funcție de nostalgiile cu care ne smulge din actualitate. După cum se vede, însușirile timpului se contopesc cu efectele pe care i le punem în seamă. Și, de aceea, în gând, ne târâm printre toate nereușitele noastre. Bunăoară, când ne e dor de blândul altădată, dăm vina pe amintiri. Și nu e cea mai bună rezolvare. Azi nu prea contează câte povești lăsăm altora; totul e ca ei să ne țină, cu orice preț, în povestea lor; să li se pară că de eventuala noastră absență s‑ar poticni orice istorisire de sine, rememorările neizbutind să înainteze prea mult în trecut. Consecințe? Oglinda ne strâmtează timpul. Memoria ne fură chipul. Tăcerea ne licitează adevărul. Eul nostru nu are istorie, are antecedente. Secătuit de aduceri aminte, se bălăcește în prezent; de altfel, se mută într‑o obliviere de tip acvariu. Suntem și nu prea în noi înșine. Și fiecare e același cu iluzia că e altcineva. Ce ușor ne‑am rotunji biografiile dacă ar fi după voia lui Mircea Eliade: „Nu devii tu însuți decât în clipa când îți simți ființa sporită”.
Ai vrea să crezi că nu ai fost doar propria ta viață și gata, punct? că ceilalți au văzut într‑însa ceva ce ție ți‑a scăpat? îți place să fii redescoperit, precipitându‑te către acele întâlniri, aranjate ori nu, cu păreri mai bune despre tine însuți? De unde și ezitările de mucava, dilemele de pluton. Sunt oare tot ceea ce alții nu pot să fie? Tot ceea ce nu le reușește altora îmi izbutește mie? Particip atât de mult la propriile mele fapte sau am doar statut de colaborator, nici măcar de coautor? Ce cotă de prezență am în propriul meu eu și cât datorez celorlalți, contextelor, coincidențelor, hazardurilor? Pe unde mai sunt oamenii care, prin simpla lor prezență, ne intensificau existența? Bune întrebări. Ne sperie eventualitatea ca, într‑o zi, să nu mai avem ce destăinui. Rămânând pe dinafara cuvintelor, trecutul devine insuportabil. Pentru că nici o povestire nu‑i distribuie faptele; și nici o istorisire nu îl ajută să ia parte la memoria altora, dar nici s‑o împartă cu ei pe‑a noastră. E prea dificil să întreținem o identitate, și încă de unii singuri, fără nici un martor și, probabil, fără nici o motivație. Și ar fi deci superfluu să mai facem vreo prinsoare pe ceea ce va mai fi, de mâine, din tot ce a mai rămas, de azi. Ne sunt deci indispensabile melancoliile de‑a gata, împrumutate ori nu; care se vor însă exersate, retrăite cu cei care ni le cer. Altminteri, ne închidem atât de mult pe interior, încât și gândurile ne rămân în afara minții; ceea ce nu e deloc exclus acum, într‑un timp indecis, când precipitat, când zăbavnic, un fel de spiriduș Hai‑Hui. Îl cumințim scriind, adică aspirând la o fuziune între orizontul temporal al operei și acela al cititorului ei; unul care, cine știe, poate că ține cu noi, chiar dacă își ia din text un sens genuin, ce‑i stă lui bine. Perspectivele se sincronizează, dar nu se suprapun. Iar efectele nu au cum să fie altele decât cele prevăzute. Timpul abulic construiește bătrânețea lucrurilor, dărâmând tinerețea oamenilor. Obiectele îl însoțesc îndeaproape, în înaintările lui din orice direcție; oamenii se pierd însă repede, pe un drum scurt și lăturalnic, cu un capăt aproape; își estompează eurile în epoci anistorice, fără alternative existențiale.
Dacă lumea din reprezentările noastre ne‑ar fi accesibilă în toate punctele ei, n‑am completa‑o cu multă ficțiune. Și ce mai este ficțiunea? Un adevăr de ripostă care se autoinclude în realitate: doar e una dintre multiplele ei fațete. Se licitează cu sârg o deprindere pe cat de ostenită, pe atât de insolită: amnezierea, însă nu a oricui. Întrebare: se poate să uiți într‑atât de cineva, încât să ți‑l amintești numai din greșeală? Și acela să fii chiar tu? Ori să treci în extremă, convingându‑te că te‑ai născut pentru un trecut anume, dar te‑ai ales finalmente cu un altul? Trecutul individual ne bântuie ca rămășiță palidă, ca recurență difuză și ca intermitență frustrantă. E suspectat că nu se vrea o amintire fidelă, de păstrat și altora; că ni se sustrage și ne hărțuiește memoria, nu o locuiește. L‑am vrea mai intempestiv, mai solicitant, mai flămând de prezent. Ne recapitulăm, așadar, sentimentele de orișicând ca să reluăm legătura cu ceea am fi dorit să devenim; dar alții ne‑au trăit viața înainte ca noi să fi intrat măcar în ea. Așa că nu primim trecutul pe care l‑am fi vrut. Să avem însă puțină răbdare, pentru ca timpul să se așeze temeinic peste vorbe. Astfel vom proteja amintiri ce abia atârnă de‑o identitate, ezitantă și ea; una în care autobiografii se așază provizoriu, ca să se retragă, apoi, într‑o alta. Pe 18 noiembrie 2022 s‑au împlinit o sută de ani de la moartea lui Marcel Proust. Dacă ar fi fost contemporan cu noi, s‑ar fi ciocnit cu atâta timp pierdut, încât n‑ar fi avut de ce să mai scrie despre el. Nici nu mai sunt răbdări pentru asta. Iar memoria nu se mai pierde prin buzunarele trecutului. Persistă, rezidual – la modul gerunziu – în bagajele prezentului. Nu amintirile plăpânde o țin în viață, ci așteptările zvâcnite: ele o strâng cu ușa; și o obligă să cedeze viitorului toate antecedentele trebuincioase lui; ca să devină și el realitate, dar una în care ceea ce va fi preia, mult‑puțin, din cele pățite deja.
