Când cei dragi devin lumânări aprinse în suflet

Mi se pare dificil să vorbești cu detașare, în încercarea de fi obiectiv, despre o carte născută din prea plinul durerii și al dorului, așa cum este A doua viață a scriitoarei Nicoleta Dabija. Coborâre în infernul suferinței stârnite de moartea prematură a Marianei, sora mai mică a autoarei, A doua viață este o scriitură autobiografică, ce pune retrospectiv lentila pe stările și sentimentele de dinainte și de după moartea surorii sale. Substanța cărții – alcătuită din treizeci și două de cânturi, număr echivalent anilor vieții pământești trăite de Mariana –, se desfășoară ca o experiență cathartică, de înlăturare a straturilor suferinței, de înțelegere a propriilor reacții și atitudini în preajma realității sfârșitului fără cale de întoarcere, de îmblânzire a absenței și a dorului, de smulgere din uitare și din indiferența morții a surorii de dincolo. Timpul este împărțit în două de moartea Marianei, momentul trecerii propriu-zise fiind resimțit ca multiplicat prin frica paralizantă a anticipării și prin retrăirile ulterioare ale aducerilor aminte și ale comemorărilor, unică fiind doar clipa ultimei respirații.

Boala Marianei, lupta ei pentru a supraviețui și a-și crește copilul, agonia și slăbiciunea ultimelor zile de viață, moartea, șocul, pregătirile familiei pentru înmormântare, acomodarea cu viața fără Mariana, dezmorțirea din stupefacția finalului implacabil sunt analizate lucid, în nuclee epice ale căror frazări și construcții de imagini imprimă întregii scriituri un pronunțat caracter liric. Cartea Nicoletei Dabija crește din amănunte atent consemnate, din notații diaristice și analiza lor ulterioară, din însemnările viselor nocturne și ale plăsmuirilor de peste zi, din încercări de a găsi răspuns întrebărilor dureroase, fără de răspuns, din realități dure și meditații filosofice, din caruselul durerii și al distanțării inevitabile, din frica de a o uita și din dorința de a o nemuri pe Mariana, din nevoia vindecării de sine.

A doua viață e un amestec de real și oniric, de durere și tămăduire, de tânjire și distanțare, de refuz și acceptare, de coborâre în interioritatea proprie și de ridicare spre înaltul speranței, adăugând un plus de realitate cadrului diurn atunci când rațiunea se dovedește constrângătoare: ea e cea care afirmă neîncetat că Mariana a murit, însă resorturile neștiute ale sensibilității simt că nu acesta e adevărul cel fără de rest, că Mariana, deși înveșnicită, trăiește și în cerul din sufletele celor care o iubesc. „Cei din inimă se vor întoarce în inimă, întocmai cum a făcut-o Mariana.”

Mezina rebelă a familiei cu trei fete, femeia mândră ce s-a rupt de satul copilăriei pentru a-și face un trai mai bun, Mariana își îndură soarta fără să crâcnească, luptând cu încăpățânare până în ultima clipă. Însă boala își face tot mai mult loc în trupul împuținat, iar Mariana începe să moară puțin câte puțin, pe măsură ce își pierde speranța. Venită din Italia pentru a sta ceva vreme în Iași, la sora mijlocie, Mariana se reîntoarce cu greu în satul natal, unde moare în a doua zi de Paști a anului 2013. Însă Nicoleta nu este martora momentului în care sora ei pășește în moarte, deși o veghează și o ajută în cele trei zile ale agoniei.

Suferința ia forma unui cutremur sufletesc pentru Nicoleta, căci durerea „pregătitoare”, din timpul în care încerca să se acomodeze cu ideea, e cu totul diferită de cea adusă de moartea propriu-zisă a surorii. Dar nici măcar acum durerea nu este la apogeu, fiindcă în sufletul Nicoletei trăirile se învălmășesc: șocul, frica, refuzul, revolta, grija rânduielilor, jalea. Abia mai târziu, când agitația se potolește și scriitoarea începe să iasă din starea de amorțire, durerea îi țâșnește în suflet fără niciun zăgaz: „În primele luni eram ca o rană deschisă. Fiecare amintire se agăța de urlet.” Urma surorii moarte e căutată în orice aducere aminte și în fiecare obiect rămas de la ea. Mișcările sufletului sunt observate cu încordare, brazdele memoriei sunt întoarse pentru a da la iveală amintirea Marianei, iar dorul de ea se îndulcește doar atunci când Nicoleta o visează, prezența onirică având aparența realității fără de tăgadă. Scriitoarea recompune cu sinceritate portretul surorii, din calități și defecte, evocând firea ei rebelă, încăpățânată, momentele de impulsivitate, dar chipul Marianei se curăță după moarte de orice impuritate și vulgaritate a materiei, rămânând spirit pur. Aceeași sinceritate lucidă redimensionează propriile reacții și atitudini considerate cândva firești și care, după moartea Marianei, îi apar acum într-o cu totul altă lumină. „Scriu ca să mă sustrag vinei pe care am avut-o, să mă împac cu mine însămi, doar am fost uneori absentă, alteori egoistă, uneori rea, alteori indiferentă.”

Carte a durerii privite în ochi și distilate prin cuvinte izbăvitoare, de o tristețe uneori sfâșietoare, A doua viață vorbește de viața de după viață a Marianei, când moartea trupului devine poarta trecerii dincolo, a sufletului în veșnicie, și totodată aici, în perpetuarea amintirii, în continuarea actului de a trăi în sufletele celor rămași: „Mariana din mine nu mai seamănă deloc cu cea reală […] Mariana din mine este întreagă a mea și îmi seamănă. S-a amestecat ca o pulbere în celulele mele până ne-a devenit imposibilă separarea. Mariana sunt eu.”

(Nicoleta Dabija, A doua viață, Editura Paralela 45, Pitești, 2019)

Publicat în Cultură, RecenziiRecomandat2 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *