În interiorul acestui roman, la fel ca în cazul celorlalte pe care le-a semnat, Andrei Kurkov redă vadurile post-integrității cu un tact ireproșabil, fiind inserate secvențe demne de teatrul absurdului (care ne înconjoară și reconfirmă neputința). Ultima iubire a președintelui e un roman eliptic, al iubirii risipite și demistificate, al împărtășirii din celălalt fără a ține cont de consecințe, de putrefacția interioară pe care o atrage. În ciuda faptului că e primul om în statul ucrainean sau tocmai drept consecință, Serioja se mută cu tot mai mult foșnet și tot mai multă neliniște din ambarcațiunea uitării de sine în cea a uitării aproapelui, căci sticleții îl însoțesc la tot pasul și orbecăirea îl secătuiește de sens, născând și întreținând un vâjâit incurabil.
ambasada reconstrucției memoriei
Meritul acestei cărți are la bază subtilul amestec dintre teroarea și alinarea amăgitoare, diluarea mocnită a vigurozității unui om-stat, care nu se impune printr-un pumn de fier, ci printr-o inimă corodată de boală și de încremenirea mușchiului care se ocupă cu percepția nuanțelor esențiale – e o inimă care întâmpină dificultăți atunci când trebuie să aleagă pe cine să iubească (mai mult), cui i se cuvine mila și cui disprețul, răspunsul aflându-se la capătul unui drum sinuos al răscolirii de sine, al escavării, decopertării și reclădirii straturilor de simț proaspăt zvântate. În țara cu două avioane prezidențiale, situarea pe făgașul normal e pur aparentă, căci s-a ajuns în punctul în care controlul le-a fost cedat unor iluzioniști care fac normalitate din beteșugurile bine mascate pe care le construiesc și întrețin. În stațiunea balneară elvețiană, iubirea celor alienați se împletește cu iubirea pudică și sinceră, dar căderea în gol se tot apropie prin represaliile indicațiilor pe care acoliții i le prezintă lui Serioja drept căi de a salva Ucraina.
O burtă bolnavă care se dorește bine îngropată. O minte deposedată de capacitatea de a menține frâiele realității, optând pentru pseudorealitate, lăsându-se sedusă și împrejmuită de niște acoliți fie răuvoitori, fie profund neputincioși. Regândind relațiile pe care le tratează romanul, irecuperabilii nu sunt Dima și Valia, ci toți cei care urmează cu obstinație nu doar normativitatea unui regim, ci pe cea a unei lumi care înregimentează și divide orbește („Scrisoarea trecu peste mine ca un tractor”). Protagonistului îi este smuls autocontrolul în momente cheie (anii 1992, 2004, 2005, 2014, 2016), ceea ce îl face să abandoneze forța de a-l putea privi pe cel din oglindă fără a interveni reflexul de a muta privirea. Puțin îl mai mișcă dacă va fi sau nu reales, abia acum realizează că a orbita în jurul unor idealuri impuse/ prefabricate nu face decât să șubrezească amintirea a cine e cu adevărat – un om printre oameni, cu principiile ordonatoare amorțite, care se lasă purtat de inerție; în 1992, se delectează cu apă din Marea Roșie, iar în februarie 2016, suferă în Carpați, intoxicat în închisoarea în care se află.
în așteptarea iubirii de sine
Serioja e un om încolțit, devotat totalmente unui rol care îl refuză, pentru că nu are acea formă de cinism pe care cei din jur se așteaptă să o dețină, pentru că urmarea unei organigrame depășite îl dezgustă până la paroxism („Afară, orașul tace în lumina înserării și puțin îi pasă de mine, de stresul meu, de inima mea care nu-mi aparține”). El apelează la tot felul de tactici spre a mușamaliza lehamitea față de sine, dar rămâne în continuare evidentă zguduirea cooperării cu jumătatea sănătoasă, cu jumătatea de viață bine ascunsă sub preș (până la momentul previzibil al necesarei și abruptei depresurizări). Ori de câte ori asmute revolta, viața îi rămâne blocată la mijlocul distanței dintre conjunctural și procedural („viața e minunată și plină de gust”). Înainte de a fi președinte sau în timp ce este, e un ins debusolat, într-o permanentă derivă, lipsit de posibilitatea de a-și urma voința. Consimte căsătoria fictivă cu Mira pentru a o ajuta să obțină acte (a se citi o identitate), să se întâlnească cu soția celui a cărui inimă o poartă în piept („gândurile tulburi, neplăcute, alunecă încet spre ceafă, ca niște omizi căzute din măr”). Senzația este aceea că ajunge să cunoască tot mai puține despre țara pe care o conduce, că nu înțelege cât de nocivă este rămânerea sub aripa protectivo-punitivă a Moscovei. Continuând rămânerea sub oblăduirea revanșionistă și sufocantă, Ucraina se apropie tot mai mult de imaginea copilului născut mort, pe care protocolul prevede că nu mai trebuie să-l cântărească nimeni.
Inima dată în dar de Maria Vladimirovna nu e altceva decât un pretext pentru a putea fi introdus în corpul președintelui un dispozitiv performant, greu detectabil, de supraveghere. Kurkov luptă în războiul nedrept la care asistăm nu în sensul clasic, dar o face cu asupra de măsură prin cărțile pe care le-a scris, prin recuperarea unui timp „dedicat” ambiției dezumanizante, dovedind că scrisul rămâne un instrument veritabil în fața declanșării armelor. Serioja rămâne aproape îngropat de avalanșa de vinovăție, doar cu inima ieșindu-i ușor la suprafață, căci autoritățile rusești vor să o recupereze, spre a o putea implanta în pieptul următorului trădător al intereselor lor; deznodământul nu e nicidecum tragic, multiplicabil, ci un semnal de alarmă cu privire la nemernicia care sălășluiește în noi și poate să ne transforme în oameni de nerecunoscut.
