Când nedreptatea îi este stavilă morții

În pofida titlului care și-ar putea purta cititorii cu gândul la vechiul mit al jertfei pentru creație, romanul Înger de piatră devine cu ușurință o reinterpretare a parabolei fiului risipitor, căci scriitorul țese o metaforă consistentă, cu valențe multiple, menită să-și împace cititorul cu sine și cu divinitatea. Din păcate, elementul material are prea puțină importanță de această dată, protagonistul irosind clipele unei existențe mult prea scurte, al cărei final îl prevede cu o acuratețe înspăimântătoare, glumind pe seama unui accident ce prinde dimensiuni grotești atunci când devine realitate.

Aflat deja la cel de-al treilea volum publicat – primul său roman a apărut anul acesta la Editura Revistei TIMPUL – Iustin Mihailov este de profesie neurochirurg și poate că acest detaliu nu ar avea o importanță atât de mare dacă nu i s-ar putea ghici prezența în spatele doctorului Spătaru – neurochirurg, de asemenea – care se confruntă cu un caz straniu, din punct de vedere clinic, dar și spiritual, ceea ce mă determină să cred că în spatele acestui text există un sâmbure de adevăr, o experiență reală. Convingerile specialistului, credința și concepția lui despre moarte sunt zdruncinate din temelie, căci Daniel Zaharescu, pacientul său, refuză – cu bună știință, parcă – să se trezească dintr-o comă profundă, în ciuda faptului că era lipsit de orice traumatism extern sau intern. Pe cititor însă, această bizarerie pare să nu-l mai uimească atât de tare: încă de la început, Daniel trece prin mai multe încercări menite să-i deterioreze sufletul, este expus răului, orbit de el și îndepărtat de tot ce iubea necondiționat, pentru ca în cele din urmă să rămână întreg și neîntinat sufletește, înconjurat de o aură ce transcende această lume. 

De data aceasta, „trecătorului lipsit de griji” îi revine o voce narativă cât se poate de obiectivă, dar deosebit de meticuloasă: nu-i scapă niciun detaliu de pe coastele muntoase ce străjuiesc orășelul francez La Trinité, nici sumedenia de tentații de pe Coasta de Azur ori primejdiile din Saint Antoine, „un cartier al săracilor, al corupției și desfrâului, cu oameni alungați de mizerie din țări de mizerie”, care mai au doar un singur țel – să trăiască

La polul opus, întâlnim simplitatea pitorească din nordul Moldovei, acel paradis al copilăriei regăsite, în care au crescut Daniel și frații săi, Răzvan și Ruxandra. Rămasă acasă, mezina veghează asupra părinților și tânjește după frații mai mari (cu precădere, după Daniel, legătura lor specială perpetuându-se și după moarte), pe care natura nu putea să-i plămădească mai diferiți – temperamentul ursuz și taciturn al lui Răzvan, completat de aparența-i butucănoasă este permanent eclipsat de firea solară a fratelui său mai mare, un tânăr chipeș, extrovertit și deosebit de talentat. Nu întâmplător firma deschisă de cei doi în sudul Franței se numește Daniel en pierre (Daniel din piatră), întrucât finisajul îi revine întotdeauna acestuia, iar inspirația pare că nu lipsește niciodată. Daniel Zaharescu întruchipează artistul care simte pulsiunile pietrei cu mâna liberă, șlefuind-o cu dalta și cu sufletul; cu alte cuvinte, cititorul-privitor îl regăsește pe Daniel în piatră, înțelegând totodată caracterul „bolovănos” al demiurgului care abia-și începe lungul parcurs inițiatic.

În ceea ce-i privește desăvârșirea artistică, sculptorul rămâne veșnic nemulțumit, cioplind figuri străine, fără chip, până la a doua reîntoarcere acasă, în sânul familiei, când are loc o revelație cathartică aproape completă (căci pentru a înțelege pe deplin rosturile acestei lumi, trebuie să moară și să revină pentru a treia oară la cea care i-a fost muză, în căutarea dreptății). Astfel, îngerul din piatră devine lucrarea de căpătâi a artistului, atât la propriu – făcând parte din monumentul său funerar –, cât și la figurat, luând chipul mezinei înțelepte. Treptat, Ruxandra se metamorfozează în puntea dintre două microlumi, la unul dintre poli aflându-se întotdeauna Daniel – în ființă sau neființă –, fie orbit de propria-i naivitate, de iubirea maladivă pentru o femeie duplicitară, fie incapabil de a se mai întoarce într-un univers pe care l-a părăsit brusc, fără temei. 

Romanul lui Iustin Mihailov, Înger de piatră, capătă valențele unui bildungsroman a cărui pastă textuală se diluează treptat, amintind adesea de un jurnal de călătorie, pentru „a se încleșta” deodată în jurul personajelor sale, prinzându-le în capcană. Cu toate acestea, agerimea și spontaneitatea lor dusă până la extrem, de cele mai multe ori, bulversează cititorul care regăsește la final o pace precară. Finalul optimist nu oferă, din păcate, răspunsurile la care ar trebui să mediteze fiecare. 

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Print
Cristina-Claudia Ciobotaru

Metamorfozele mefistofelice ale cotidianului

Când citești prozele lui Florin Iaru, e imposibil să nu rămâi șocat și să nu te întrebi încontinuu: cum e posibil așa ceva? Indiferent de

Print
Silviu Romaniuc

Așteptând ca moartea să se întâmple

Publicat la sfârșitul anului 2020 (Polirom), (micro)romanul lui Bogdan Răileanu, Să nu lași moartea să te găsească, propune, la o primă vedere, povestea conceperii baladei

Print
Codrin Dinu Vasiliu

Lecturi de vacanță și post-vacanță

Unul dintre cele mai importante momente de fractură în macro-economia lecturii este reprezentat la noi de începutul școlii. Un început al școlii, cu flori și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *