când Nichita așteaptă absolvenții după Bac

Deasupra mea se ţeseau pânze albe de satin, împiedicându-mă să văd cerul! Mi se făcuse foame. Mai aveam trei ore până la plecarea trenului din gară, iar Ponto Rosso era încă deschis! Simţeam cum se apropie vara. Din punctul de vedere al soarelui, lumea este un tatuaj indecent aplicat peste părţile moi ale Terei! Am avut ocazia, atunci, să călătoresc într-un tren întunecat, cu oameni înghesuiţi, încălzindu-şi pleoapele la jarul scrumului de ţigară. Caut să mă aşez. Compartimentul în care intru se clatină ispititor şi realizez imediat cât mi-e de somn. Un loc lângă fereastră. Respir adânc, aproape oftez. Dincolo de geam, grozăvia nopţii aleargă de la un capăt la celălalt al lumii. Mă simt şters, linguşit, atins de aripa tăcerii pentru că mersul grăbit al trenului s-a transformat într-un zumzet continuu. Peştii solzoşi din mările vii mi-au înghiţit corăbiile, iar eu, negustorul, rămas în viaţă, pe mal, ar fi trebuit să disper. De ce trebuie să mă gândesc, din nou, la oameni? Din fire, sunt egoist. Este extrem de confortabil. Nu ştiam, atunci, cât de important e să creezi dependenţă fiind dependent de oameni. Nu ştiam cât de important e să ai liniştea necesară, să pregăteşti tifoane moi pentru orgoliul altora, să ungi cu miere fiecare fâşie de frontieră pentru duşmani şi, în aceste circumstanţe, să fii sigur că ai trecut cu bine pe lumea asta cu ei alături. Fiecare din noi a primit în dar o unealtă şi a fost sfătuit să se descurce. Unii au primit unelte agricole, un popor arcuri şi funii, altul puşti şi pistoale. Câte un individ mai norocos o plasă de pescuit sau o corabie. Eu singur primisem încă o viaţă. Astăzi, chiar mă interesează dacă sunt în lume cazuri similare.

Sursă imagine : imagine creată de Demeter Attila, de la Pexels

Publicat în Filosofie, Idei, LiteraturăRecomandat1 recomandare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *