Când omul ajunge să fie figurație în documentarele altora

Romanul Mariei Stepanova se consti­tuie sub forma unei permanente încercări de reconfigurare, de reconstruire și, în cele din urmă, de regăsire a propriei istorii, a trecutului care ne aparține doar într-o anu­mită măsură (ori care, dimpotrivă, ne apar­ține întru totul tocmai prin modul atât de ager, aproape instinctiv, prin care alegem să ni-l însușim), a memoriei, cea care pare că devine, odată cu scurgerea timpului, o altă formă de validare a noastră.

Ceea ce este captivant în aproape neîn­treruptul șir de întrebări pe care autoarea și le adresează, întrebări despre sine, des­pre familie, despre rolul ori chiar despre pericolul înregistrării trecutului, este in­tuiția existenței unui dialog neobosit în­tre polaritățile din al căror firesc refuz de ciocnire se naște memoria. Un dialog între aparentul emițător și aparentul receptor, între artă și destinatarii ei, între cel care nu are de spus nimic și cel care caută un sens în efemeritate, între cei care au fost și cei care încă există. Tocmai acest dialog care transcede timpul, scrisorile îngălbenite ori fotografiile de culoarea lemnului este cel în interiorul căruia scriitoarea găsește resurse­le unei problematizări adânci despre mo­dul în care omul înțelege raportarea sa la om, la străbuni, la colectivitate ori la des­prinderea din jugul ei deopotrivă.

În amintirea memoriei este, dintr-un anumit punct de vedere, istoria unei fami­lii, istorie care se suprapune, firește, peste marea istorie, gigantul a cărui copleșitoare forță de ordonare, arhivare și sistematiza­re a faptelor trecutului pare a încorpora spre risipire eternă micile povești ale ome­nirii. În această realitate sumbră, Maria Stepanova încearcă să realizeze contrariul, colecționând fragmente încă vii din existența celor care au fost înaintea sa, din viața străbunicilor, bunicilor și a părinților ei, oameni care au devenit, fără voia lor, personaje în propria și cât se poate de actu­ala ei poveste. Ar fi greșit, însă, să afirmăm faptul că efortul scriitoarei s-ar canaliza în mod exclusiv asupra redescoperirii modu­lui în care încercările prin care a trecut fa­milia sa de evrei se intersectează cu istoria atât de zbuciumată a Rusiei ultimului secol. Aceasta este doar una dintre multele chei de interpretare ale acestui roman a cărui com­plexitate rezidă nu atât în căutarea unor soluții, cât în formularea unor întrebări revelatorii. Maria Stepanova nu își propu­ne să salveze trecutul, ci doar să înțeleagă mecanismul plurivalent al memoriei.

Pe măsură ce întinderea timpului crește, despărțindu-i de noi pe morți, trăsăturile lor alb-negre devin tot mai frumoase și mai nobile.

De multe ori în roman, greutatea pe care o are vizualul, fie că este vorba de o fotografie ori de un stop-cadru dintr-un film, pare a fi cu mult mai semnificativă pentru autoare decât textul scris. Sau, cel puțin, pare a activa o atenție mai sporită la detaliu, generând, în aceeași măsură, și o mai mare sensibilitate. În fotografiile recu­perate de Maria Stepanova, personajele de­vin naratori prin genuina înfățișare a chi­pului lor, aceleași personaje privesc până în adâncimile sufletului celui care ține în mână acum imaginea, acest fals destinatar peste timp, acest impostor, şi tot ele se lasă imortalizate în sărăcia vieții lor. Multe per­sonaje sunt doar obiectul unui decor, figu­rație într-un instantaneu fără să-și fi oferit măcar încuviințarea.

O altă formă a proprietății.

Femeile care mergeau la expoziții de artă și care nu își notau în carnețele nici impresiile, nici stările provocate, ci titlu­rile lucrărilor privite. Aceasta este una dintre cele mai tulburătoare definiții pe care autoarea le oferă memoriei. Ceea ce este fascinant este că acesta este modul în care scriitoarea se raportează la toate pro­blematicile propuse în interiorul cărții, gă­sind în stări de fapt dintre cele mai banale adevăruri despre temerile și capriciile uma­ne în genere. Câtă frică, cât refuz în fața nimicniciei și a inevitabilei risipiri trebuie să se ascundă în spatele acestui reflex, în spatele procesului atât de mecanic al con­semnării seci a unor titluri în agendă? Ne aflăm în fața iluziei unei aprop(r)ieri a tre­cutului, pentru câteva clipe avem impresia că suntem posesori ai efemerului. Memo­ria devine, în fapt, o altă formă a proprie­tății. Obiectele, în forma lor cât se poate de concretă, micile suveniruri, bibelourile, lucrurile care de mult timp nu mai aveau o întrebuințare și care doar ocupă spații ce ar fi putut fi lăsate pustiirii sunt păstrate în același loc ca formă a statorniciei, a conti­nuității.

Memoria este proprietate și memoria este dialog. Tot ea este metamorfoză și desprindere. Asta ne demonstrează Maria Stepanova în paginile cărții sale. În urmă rămân arta, poveștile reasamblate, scrisorile cu al lor text ce nu mai aparțin nimănui, fotografiile. Pe rafturile bibliotecii erau ace­leași cărți pe care le saluți ca pe niște rude când te duci în vizită.

Foto: Radu Afrim

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *