Interviu cu Gabriela Adameșteanu
La Bookfest 2023, Editura Polirom a lansat ediția aniversară a romanului Dimineață pierdută, la 40 de ani de la ediția princeps, din 1983, apărută la Editura Cartea Românească. Ediția de lux, cu o grafică deosebită, a fost prezentată sâmbătă, 27 mai, într-o discuție cu Mircea Martin, Ioan Cristescu, Paul Cernat și Corina Sabău, moderată de realizatorul acestui interviu.
La precedentul târg de carte, Gaudeamus, din decembrie 2022, Editura Polirom lansase un alt roman al Gabrielei Adameșteanu, Voci la distanță, o carte de strictă actualitate despre pandemie, problemele de familie în contextul emigrației, schimbul de proprietăți între vechea și noua elită economică și, nu în ultimul rând, despre singurătate.
Cariera internațională a Gabrielei Adameșteanu continuă cu alte romane (Provizorat, Fontana di Trevi) traduse în spații culturale europene și cu prezența autoarei, în această primăvară, la festivaluri literare din Spania și la târgurile de carte de la Paris și Leipzig.
Revista Timpul publică un interviu cu Gabriela Adameșteanu despre aceste momente faste ale scriitoarei: un interviu realizat față în față și apoi transcris, într-o zi cu adevărat de vară-primăvară, așa cum se numește un volum de nuvele al autoarei, apărut în 1989.
Gabriela Adameșteanu, cum te uiți acum, după lansarea ediției aniversare, la Dimineață pierdută?
Când am mai recitit-o, uneori, eram mirată că eu am scris-o. Mi se părea o carte străină de mine. Am în minte scene și locuri din București, diverse locuințe, din cei opt ani cât a durat scrierea ei. O parte din Dimineață pierdută am scris-o într-o garsonieră din cartierul Militari. Viața mea era destul de tracasată atunci, trăiam în condiții dificile, am trecut prin momente dramatice, dar cartea are o voce sigură, în ea lucrurile sunt bine așezate. Povestea mea personală de atunci, cu multe probleme, cu decese în familie, cu despărțiri, nu răzbate în carte. Cât timp am scris Dimineață pierdută, m-am mutat de trei ori, iar despărțirea de o casă este și ea o traumă. Nu văd acum nici o corespondență între viața mea personală și ce am scris în carte. Cei care caută, cu obstinație, să vadă biografia autorilor în cărțile lor, vor fi dezamăgiți în cazul Dimineții pierdute. Nimic din viața mea de atunci nu se află în ea.
A fost grea publicarea, au fost probleme la citire, la cenzură?
Mi s-a sugerat să nu mai spun că sunt un autor norocos. Nu am avut probleme foarte mari cu cenzura la nici o carte publicată până în 1989. Au garantat pentru Dimineață pierdută lectora cărții, Magdalena Popescu, critic și editor de excepție, și George Bălăiță, un mare prozator care, ca director al Editurii Cartea Românească, a publicat și unii dintre autorii importanți de azi, din generația ’80. Dar fiecare carte era cenzurată, așa cum am povestit în cartea mea de memorii, Anii Romantici. La fiecare publicare, am lăsat bucăți din carnea cărților, aruncate de cenzură, dar majoritatea le-am recuperat mai târziu.
Din povestiri (Dăruiește-ți o zi de vacanță și Vară-primăvară), n-am recuperat nimic, n-am mai păstrat versiunea originală. La Dimineață pierdută, am întârziat să arunc nenumăratele dactilograme pe care le aveam și am reușit să pun la loc ce fusese scos, chiar în primele ediții de după 1989.
Ca regizoare de teatru, Cătălina Buzoianu este de nivelul lui Liviu Ciulei, Lucian Pintilie sau Andrei Șerban
Te rog să amintești cum s-a întâmplat dramatizarea romanului Dimineață pierdută, la Bulandra. Vreau să spunem câteva vorbe, in memoriam, în primul rând pentru regizoarea Cătălina Buzoianu, dar și pentru alți actori dispăruți, de la Gina Patrichi, la Rodica Tapalagă și Tamara Buciuceanu. Cum s-a produs dramatizarea?
Totul îl datorez Cătălinei Buzoianu. Marea maestră a acestui spectacol incredibil ea a fost. După părerea mea, Cătălina Buzoianu este o regizoare de dimensiunile lui Andrei Șerban, Lucian Pintilie sau Liviu Ciulei. Din ce am văzut, i-a fost greu să performeze ca regizoare, într-o lume mult mai masculină, mult mai macho decât cea literară. I-a fost greu nu numai în timpul comunismului, dar și după 1990, când mai marii teatrelor au făcut-o să sufere și i-au respins proiecte, între care dramatizarea Întâlnirii, respinsă la Teatrul Național București de Ion Caramitru. A suferit când a fost pensionată brutal de Alexandru Darie, de la Teatrul Bulandra, așa cum a suferit și în primăvara anului 1990 când Dimineață pierdută a fost filmată, difuzată la TVR și scoasă din repertoriu. Dar asta, deja, este o altă poveste. Cătălina vorbea însă frumos despre orașul Iași, unde devenise cunoscută, unde s-a lansat ca regizoare la Teatrul Național „Vasile Alecsandri“.
Te cunoșteai cu Cătălina Buzoianu înainte de a face dramatizarea după Dimineață pierdută?
Nu mă cunoșteam. Duceam o viață modestă, destul de izolată, și ajungeam rar la teatru. Cătălina a cumpărat cartea ca un cititor obișnuit, avea un mare talent literar și era o mare cititoare de literatură. Din multe texte literare, Cătălina Buzoianu a făcut dramatizări magnifice: Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov sau Levantul lui Mircea Cărtărescu.
În cazul Dimineții pierdute, Cătălina a fost atrasă de textul literar, dar și de cronica lui Nicolae Manolescu, publicată în România literară și, mai ales, de o cronică a Monicăi Lovinescu la Europa Liberă. Dimineață pierdută, deși are ca an de apariție 1983, a ieșit în librării în primăvara anului 1984. Cronica Monicăi Lovinescu a fost difuzată în septembrie 1984, iar premiera spectacolului de la Bulandra s-a făcut în decembrie 1986. După câteva luni de la apari- ția cărții și după cele două cronici amintite, am fost invitată la Radio București, într-o emisiune cu Cătălina Buzoianu și Valeria Seciu. Atunci am cunoscut-o pe Cătălina.
La finalul emisiunii, m-a întrebat dacă aș fi de acord să dramatizeze Dimineață pierdută. Din principiu, eram contra dramatizărilor și ecranizărilor. Eram o fanatică a literaturii și mi se părea că prin dramatizare sau ecranizare se pierde foarte mult. Totuși, am fost de acord, fiindcă n-am dat nicio crezare propunerii ei. În două săptămâni, mi-a dat să citesc scenariul.
În două săptămâni?
Da, așa cum promisese. Am citit, cu multă mefiență, scenariul, dar nu am avut nici o obiecție. Prinsese tot ceea ce consideram esențial în cartea mea. Pe parcursul repetițiilor, m-a chemat să văd cum se construiește spectacolul. Eu nu aveam nici o părere, eram fascinată de ce vedeam. Spectacolul a fost așa de magic, încât eu nu mai pot să-mi văd personajele mele decât cu chipul și vocea acelor actori. Practic, mi-a luat cartea și mi-a substituit-o cu spectacolul. Am asistat la mai multe repetiții și am avut o imensă suferință când spectacolul a căzut la vizionare. Dacă la cărți, cenzura îmi făcea anumite tăieturi, eu le acceptam, dar nu mi s-a tăiat niciodată esențialul, acum, întregul spectacol era oprit, nu ajungea la public. Nu se putea face premiera.
Din ce motive?
Habar n-am. N-am văzut referatul cenzurii, dacă o fi existat. Se făcuse o vizionare la care au venit mulți oficiali, nu cunoșteam pe nimeni. După vizionare, Cătălina Buzoianu mi-a spus că spectacolul nu se va putea reprezenta. Am suferit foarte mult, m-am panicat mai mult decât Cătălina care mă încuraja: era mai obișnuită decât mine cu tracasările cenzurii în teatru. I s-au cerut modificări în scenariu și Cătălina a spus că le vom face. Pentru mine era o dilemă foarte dureroasă, mă gândeam că voi distruge imaginea cărții, dar pe de altă parte, dacă spectacolul nu ieșea la public, toată echipa de la Bulandra muncise degeaba, riscau să nu-și ia salariile și, mai ales, aveam sentimentul că este vorba de o capodoperă, care nu ajungea la public. Cătălina a lucrat cu mine și împreună am făcut câteva modificări, care așa au rămas. Scenariul final este cel pe care l-a publicat Ioan Cristescu acum doi ani, la Editura Muzeului Literaturii Române. Nu mai am altă versiune. Ioan Cristescu era și el un adolescent, care, ca și tine, a văzut spectacolul în acea vreme, tu, la Iași, când Bulandra a venit în turneu, el, la București, la Sala Izvor.
Ce fel de modificări erau?
Nu erau multe și nici importante, iar actorii și regizoarea le-au schimbat sensul, prin grimase, prin intonații. Atunci am văzut puterea teatrului față de literatură. Într-o scenă adăugată, Vica se uita la blocurile noi, ce ilustrau lumea nouă comunistă, care învinge lumea veche, reprezentată de casa Mironescu, și trebuia să spună: „Ia, uite, ce de blocuri!“. Dar pe scenă, la spectacol, Tamara Buciuceanu, interpreta Vicăi, avea o intonație disprețuitoare când își spunea replica: „Ce de blocuri!”. Teatrul este mobil, versatil, și în comunism oamenii erau foarte creativi.
Pentru mine, personajele au luat chipul actorilor din spectacolul Cătălinei
A fost vreun om decisiv, din conducerea Partidului Comunist, care a contribuit la aprobarea spectacolului și aducerea lui spre public?
N-am să știu niciodată. Nici Cătălina Buzoianu nu cred că știa cine a dat aprobarea finală. Țin minte doar că atunci când eram necăjită, am primit un telefon de la vecinul meu, Zigu Ornea, critic și istoric literar, un om foarte învățat și generos, care mi-a spus: „Nu fii îngrijorată, Gabi, spectacolul tău o să iasă”. El făcea parte din grupul din jurul lui Gogu Rădulescu, vicepreședinte al Consiliului de Stat, care s-ar putea să fi intervenit, uneori, punctual, pentru anumite cărți ori spectacole.
Ai spus că ți-ai recunoscut cartea în dramatizarea Cătălinei Buzoianu. Dar cum era spectacolul, din punctul tău de vedere?
Când am văzut-o pe Tamara Buciuceanu, am fost fermecată. Era personajul meu. Ea era magistrală pe comic, dar Cătălina i-a adăugat notele tragice din final, care i-au aprofundat mult rolul. Acum îmi văd personajele prin actorii de atunci. Am fost mirată, la început, de Rodica Tapalagă, care o interpreta pe Sophie Ioaniu, dar acum personajul meu a luat, în mintea mea, chipul și jocul actriței, radical schimbat pentru fiecare vârstă: frumoasă, cochetă și tânără, în grădina cu trandafiri, împreună cu amantul, dar și la senectute, bolnavă de Alzheimer. În rolul lui Titi Ialomițeanu jucau doi actori: mi-a plăcut mai mult Răzvan Ionescu, mai aproape de personajul meu, decât frumosul și tenebrosul Marcel Iureș. Iar Victor Rebengiuc l-a înfrumusețat pe Profesorul Mironescu, care e mai puțin charismatic în carte.
Dimineață pierdută a fost primul tău roman tradus în străinătate?
Prima traducere a apărut în Estonia, în 1992, făcută de o româncă, Natalia Alver, împreună cu estonianca Riina Jesmin, discipola ei pe atunci. Natalia Alver, o studentă româncă din Republica Moldova, fusese deportată, împreună cu familia, în Kazahstan. S-a căsătorit cu un tânăr estonian, fiul fostului primar din Tallinn, capitala Estoniei, pe care l-a cunoscut în lagăr. Când s-a dus cu el în Estonia, a lucrat într-o bibliotecă, unde a învățat-o limba română pe Riina Jesmin. Au tradus Dimineață pierdută, dar și alte cărți din literatura română.
„Nu există cărți intraductibile, depinde de traducător“
Care a fost cheia care a deschis ușa la Gallimard?
Când spun că sunt o autoare norocoasă, mă gândesc și la Editura Gallimard. Nu mai publicasem nici o carte în Occident, în 2001, nu aveam agent literar, nici cunoștințe care să mă recomande. Lucram non-stop ca redactor-șef al revistei 22. Am obținut o bursă de traducător, la Arles (începusem să-mi doresc o ruptură de viața în presă) ca să traduc romanul lui Hector Bianciotti, proaspăt membru al Academiei Franceze, Fără îndurarea lui Isus; aveam gata prima versiune atunci când am abandonat-o, în decembrie 1989, și m-am aruncat în GDS și revista 22.
Înainte să plec în Franța, l-am sunat într-o doară pe Alain Paruit, celebrul traducător, vocea din emisiunile Monicăi Lovinescu, și l-am întrebat dacă vrea să mă ajute să public Dimineață pierdută, deși se spune că este intraductibilă. Mi-a răspuns că nu există carte intraductibilă, și m-a rugat să-i trimit Dimineața s-o citească, era foarte selectiv. I-am trimis-o, a citit-o și mi-a zis: „Eu îți traduc două capitole, dar nu-ți găsesc editură. Am încercat cu mai mulți autori din România, dar n-am reușit să-i public”. Și după un timp, mi-a mai spus: „Încearcă la mai multe edituri, dar nu la Gallimard, acolo chiar nu e nicio șansă”. „E prea târziu, i-am spus, am trimis deja cartea.”
Tot ce am trimis la vreo 14 edituri, s-a întors rapid înapoi: nicio editură nu era interesată de cartea mea. Dar mi-am impus de la început să nu mă necăjesc, dacă nu reușesc. Am făcut-o ca un joc, sau de parcă era vorba de cartea altuia: fără încrâncenare.
Eram instalată într-o meserie, aveam în țară o anumită apreciere și întotdeauna am fost mulțumită cu statutul meu. Până la Dimineața pierdută, arătam mai tânără decât eram și, mereu, cei care m-au citit și au scris despre cărțile mele m-au considerat doar o tânără speranță. Mie îmi convenea acest viitor deschis.
Bursa se încheiase și înainte să mă întorc în țară, m-am întâlnit pentru un interviu în revista 22 cu Marie-France Ionesco, fiica lui Eugen Ionesco. O cunoșteam de la Monica Lovinescu. După ce-am înregistrat interviul, m-a întrebat ce-am făcut în Franța, în afară de traducere. I-am povestit că am încercat să public Dimineață pierdută, dar n-am reușit. Ea m-a întrebat: „La Gallimard, ți-au dat-o la referenți externi?”. „Nu, mi s-a întors pachetul după două zile”, i-am spus.
Marie-France Ionesco m-a sfătuit s-o mai trimit odată, din țară. A vorbit cu cel care fusese editorul cărților lui Ionesco, care se pensionase între timp, și el a vorbit cu Jean Mattern, noul responsabil pentru colecția Du monde entier, ca să-mi dea cartea la citit. În țară, l-am rugat pe editorul meu, Silviu Lupescu, să-mi reediteze Dimineața și pe aceasta am trimis-o la Gallimard, împreună cu cele două capitole din carte traduse de Alain Paruit. Les fiches de lecture s-au făcut, ca de obicei, cu lectori profesioniști, care știu limba română. Au fost trei referate, toate pozitive.
Știi cine ți-a făcut referatele?
Nici acum, după 18 ani, nu știu cine sunt cei care au recomandat publicarea mea la Gallimard; procedura avea să se repete la fiecare nouă carte. Jean Mattern mi-a spus: „Referatele sunt foarte bune, dar ne mai gândim”. Am mai avut un noroc, România a fost invitată, în 2005, în festivalul Les Belles Étrangères, care dădea o șansă de promovare cărților recent apărute. Acesta a fost un argument final pentru Gallimard, care mi-a scos cartea în octombrie 2005. Pe urmă, Marie-France Ionesco mi-a spus: „Eu am recomandat mai mulți scriitori români la Gallimard, dar numai cu tine am reușit”.
Câte cărți ai publicat la Gallimard?
Patru: Dimineață pierdută, Drumul egal al fiecărei zile, Provizorat și Fontana di Trevi.
Însă Dimineață pierdută a fost reeditată în 2013, după opt ani, și a intrat și în ediția Folio, de masă, unde ultimul autor român publicat a fost, dacă nu mă înșel, Cioran.
Dimineața a fost reeditată și de către Editura Aufbau, în Germania, în 2022, și de către Lumen (Penguin Books) în primăvara aceasta, ceea ce nu li se întâmplă des autorilor români la edituri occidentale.
Ce le-a plăcut cititorilor francezi la cărțile Gabrielei Adameșteanu? De ce te au cumpărat și citit?
Un scriitor român este văzut într-un fel în România și cu totul altfel în Occident. Aici, în România, s-a purtat un timp postmodernismul. Și erau critici literari, aici, care declarau că dacă nu ești postmodern, n-ai șanse pe piața occidentală. Când m-am dus la Gallimard cu Întâlnirea, care avea unele ecouri postmoderne, Jean Mattern s-a uitat și a zis: „Postmodernism? Asta a trecut de ceva timp” și a preferat Drumul egal al fiecărei zile. Nu cred că poți ști, de aici, ce va place din cărțile tale, acolo. Am impresia că volumele mele rezistă la o întâlnire cu publicul francez prin personaje ‒ Vica Delcă, din Dimineață pierdută, Letiția din trilogie au plăcut mult ‒ și prin poveștile luate din istoria României, prea puțin cunoscută.
Spațiul german cum l-ai cucerit?
Autorii români erau traduși în timpul comunismului în țările socialiste, prin schimburi reciproce. Dar eu nu aveam gândul ăsta, altfel nu m-aș fi apucat să fac un limbaj diferit pentru fiecare personaj, asta e o prostie, dacă vrei să fii tradus, îngreunezi munca traducătorului. După spectacolul Cătălinei, care a mărit audiența Dimineții pierdute, la Uniunea Scriitorilor s-a făcut un contract cu editura Aufbau din RDG pentru traducerea în limba germană. Însă la un moment dat, traducătoarea, Veronika Riedel, a fugit în RFG. Redactorii-responsabili de la Aufbau au făcut un contract cu un alt traducător, mult mai slab, dar, într-un fel, am avut noroc, acea traducere (aveam s-o recuperez peste 10 ani), inutilizabilă, n-a mai fost publicată fiindcă a căzut Zidul Berlinului. Și odată cu el, a căzut și tot sistemul editorial din RDG. Eu am fost în continuare perseverentă, voiam să-mi ajut cărțile să fie cunoscute și în alte țări.
Cum ai reușit?
Este, fără îndoială, valoarea cărților, faptul că erau deja traduse în Franța, dar și șansa că i-au plăcut lui Jan Koneffke, un scriitor german foarte bun, căsătorit cu o arhitectă româncă. El a recomandat mulți scriitori români la editurile germane, dar nu a reușit cu toți. A recomandat până la urmă Dimineață pierdută lui Christian Doering, directorul colecției, foarte luxoase, Die Andere Bibliothek, de la aceeași aceeași editură, Aufbau, refăcută după ce a falimentat în 1990. Eva Ruth Wemme a luat Premiul pentru traducere, la Leipzig, în 2019, cu Dimineață pierdută. În laudatio a fost elogiată și cartea.
Câte cărți ai traduse în germană?
Cinci. Și mai am povestiri apărute în diverse antologii. Când a apărut Dimineață pierdută, aveam deja două cărți în germană, Drumul egal al fiecărei zile, apărut la Editura Schöffling, în 2009, și Întâlnirea, apărută la Wieser, în 2017. Au urmat Provizorat (2021) și acum aștept să primesc Fontana di Trevi, publicată tot la Aufbau, în aceeași colecție, Die Andere Bibliothek.
În spațiul german a fost o receptare diferită față de spațiul francez?
Au fost mai multe cronici și mai profunde. Am dat și mai multe interviuri. Deși în Franța s-a scris în ziare prestigioase, cum a fost Le Monde, în Germania m-a copleșit numărul de cronici. Mulți cronicari s-au întrebat cum de n-a fost tradusă Dimineață pierdută timp de 30 de ani. Eu, care încercasem la aproape toate editurile, aș fi putut spune cum.
Voci la distanță a fost ca un copil neașteptat
Anul trecut ai lansat la Gaudeamus Voci la distanță. Care este geneza romanului?
Este un copil neașteptat, așa cum se întâmplă, uneori, în familii, când se trezesc cu un copil care vine în mod surprinzător. După Fontana di Trevi, am vrut să fac un volum de povestiri. Ca să nu repet la nesfârșit aceeași carte, după un roman, încerc să public un volum de povestiri sau o carte de memorii. În volumul de proză scurtă, proiectat, aveam o povestire începută (partea a doua a acestui roman care se petrece la hotelul Amfiteatru, la mare). Cineva mi-a povestit: „Știi, am avut cândva o vacanță la mare și atunci l-am văzut pe Nicu Ceaușescu. Iar chelnerul care ne servea, servea și la masa lui Ceaușescu etc.”. Povestea m-a obsedat, treptat am început să văd personajele, dar cartea s-a tot lungit și mi-am dat seama că este, de fapt, un roman, scris repede, cam într-un an și ceva, neobișnuit pentru mine.
Voci la distanță a avut legătură cu starea ta din pandemie?
A avut legătură cu timpul pe care l-am petrecut, izolată, din cauza pandemiei. Nu cu starea mea.
Cum ai trecut prin pandemie? Cu frică, cu îngrijorare, cu depresie?
Am fost necăjită în primele două săptămâni. Eu sunt Berbec, o zodie a viitorului, privesc înainte și fac, pentru mine, previziuni destul de exacte. Când a început pandemia, m-am gândit așa: va dura doi ani, totul va fi înghețat, doi ani e prea mult pentru mine. Aveam două întâlniri în Germania și una în Portugalia. Doar una am mai recuperat-o, pe Zoom. Aveam contracte de cărți în Franța, în Spania, în Germania, care au fost amânate. Am făcut covid înainte de anunțul oficial al pandemiei, venind dintr-o călătorie în Olanda și Germania. Aveam frisoane încă de la München, în camera de hotel mi se păruse foarte frig, degeaba mi-au adus radiator, pături. Aveam toate simptomele bolii, la București am avut complicații la plămâni, am fost bolnavă cam trei săptămâni și, pe urmă, a urmat tipica stare de depresie pe care o dădea boala. Mă trezeam și n-avem nici un chef de viață. Și am făcut o dată boala, după ce am lansat cartea Voci la distanță, în decembrie 2022. Mi-am spus că a fost răzbunarea covidului pentru că am scris despre el! Dar apăruse medicația adecvată, am primit-o de la Spitalul Matei Balș și în 5 zile am fost pe picioare.
Ești o scriitoare a conflictelor interioare, a relaționărilor între personaje. În Voci la distanță ai descrieri de natură. Multe, neașteptate. De ce aceste descrieri?
Am descrieri și în celelalte cărți, mai ales în Drumul egal al fiecărei zile, în Vară-primăvară și câte ceva în Provizorat. Dar în București nu poți simți natura decât fulgurant, peisajul urban o alungă. În perioada pandemiei, am stat într-o stațiune mică, la munte și am simțit natura aproape. Doar în natură mai era o schimbare și în veștile despre boli.
Scriitorul este un spion sau o pisică
În Voci la distanță, spui că scriitorul este ca o pisică. „Pisica stă la pândă și atunci când toarce, n-apuci să realizezi c-a sărit la pradă, doar o vezi când apare, mândră, cu pasărea zbătându-se, încă vie, în gura ei. Stai de vorbă cu scriitorul, pare că nu vede, n-aude, plin numai de el. După un timp, descoperi scena și te descoperi și pe tine, personaj în cartea lui. Sau a ei. Ori găsești ceva ce i-ai povestit, total schimbat, așa cum îi cerea montajul. […] Toți stau la pândă și vânează, chiar dacă nu prea știu ce“. De ce este scriitorul asemenea unei pisici?
Am gândit că acest paragraf este destul de răutăcios, dar l-am lăsat fiindcă, din păcate, este adevărat. Am, ca prozatoare, exercițiul de a privi totul cu ochii altora. Și m-am gândit la cum se uită alții la noi, scriitorii. Am privit meseria noastră, a celor care scriu, cu ochii celorlalți. Nu toate pisicile vânează bine, nici nu reușesc toți scriitorii să prindă hălci consistente din realitatea celorlalți. Dar și Amos Oz că a spus că scriitorul este un spion. Eu am fost obsedată mult timp de amoralitatea meseriei. La început, când am început să scriu, mă simțeam foarte vinovată. La un scriitor, dorința de a vâna este mult mai mare decât simțul moral. Și treptat, m-am mai obișnuit cu asta.
Acum, războiul te sperie mai mult decât pandemia?
Pandemia m-a speriat. Am fost îngrijorată și pentru mine, și pentru cei apropiați, din familie. Am avut și doi prieteni care au murit în timpul pandemiei. Am încă o rană în suflet pentru ceea ce li s-a întâmplat, îmi lipsesc oamenii fragili pe care i-am pierdut atunci.
Războiul nu m-a speriat. M-am gândit că anii ’90, care păreau inutili ‒ mulți mă întrebau de ce îmi pierd timpul la revista 22 ‒, au fost ani prin care România a ajuns să fie în Uniunea Europeană și NATO. Și să fim apărați. Am acest sentiment: că suntem apărați, că România este apărată, că n-a lipsit mult să fim în locul Ucrainei. Asta nu înseamnă că nu mă îngrijorează direcția în care merge lumea.
De la ce-ar porni îngrijorarea?
Multe lucruri îmi par îngrijorătoare. Poate că așa văd lumea oamenii în vârstă. Sunt speriați de mersul lucrurilor. Nu mi se pare o lume ușor de suportat, cea care va veni. Această schimbare imensă geopolitică o văd tot mai clar, cu ridicarea altor supraputeri. Inclusiv modificările tehnologice vor crea mari probleme, care vor lăsa șomeri și vor naște mari probleme sociale. Nu știu ce literatură va mai fi. Totul mi se ineluctabil. Am copii, nepoți, sunt îngrijorată pentru cei de aici, pentru generațiile următoare.
Apropo de modificările tehnologice, în Voci la distanță, vorbitul la telefon este o a două natură. Vorbitul la telefon devine un gest intim, plin de încărcătură sufletească. Crezi că vocile la telefon, vocile la distanță, sunt autentice?
Fără îndoială. Autenticitatea este, acum, și în mesaje, pe messenger, pe Facebook, pe toate rețelele sociale. Trăim cu aceste mijloace de comunicare. Mi-am pus problema cum să redau în literatură, în scris aceste dialoguri. Cum devine procedeu literar ceea ce se petrece în viață? Sunt două medii, e ca și când ai trece din aer în apă. Viața și literatura nu se confundă. Romanul Voci la distanță doream să-l termin cu doua mesaje trimise pe e-mail. N-am mai apucat, drumul personajelor s-a oprit dinainte, fără acele mesaje proiectate.
Mai scrii la Anii romantici?
Da. Eu am crezut că asta va fi cartea pe care o voi publica după Fontana di Trevi. Lucram la Meserii nerecomandate femeilor și nu făcusem partea cea mai grea, cea legată de viața mea jurnalistică, pe care n-am scris-o încă. Mă simt foarte bine când scriu, dar uneori amintirile vieții nu sunt plăcute. De aceea am întârziat Meserii nerecomandate femeilor. Și am mai avut un motiv, cartea asta, începută înainte de 2014, adică în timp ce lucram Anii Romantici, putea acum fi interpretată ca fiind pe trend, influențată de mișcarea feministă care s-a tot activat. Dar pe mine nu mă interesează ideologiile. Așa că am scos romanul Voci la distanță și nu m-am grăbit cu Meserii nerecomandate femeilor, la care însă lucrez.
Interviu realizat de
Ovidiu Șimonca
