Cântarea cântărilor în literatură

Am început să citesc Bilbia când aveam vreo cincisprezece ani. Ani de zile fusesem curioasă ce-o ținea evlavioasă pe bunică-mea, însă de câte ori avusesem o tentativă s-o răsfoiesc, nu se prinsese deloc lectura de mine. Nu știu când anume este OK să citești Biblia, dacă e necesară o anumită maturitate sau suplețe în gândire, cert e că de abia în adolescență am început să am mai multă răbdare să-i descopăr măcar la nivel teoretic învățămintele.

O ascultam seri în șir povestindu-mi diverse pilde biblice, așadar, aveam o idee ce să caut în Vechiul Testament. Nu aveam intenția să o citesc da capo al fine, mă interesau în mod deosebit Geneza și Exodul, în rest erau istorii care mă atinseseră la un anumit nivel emoțional, prin redările bunică-mii, și voiam neapărat să le verific autenticitatea. Nu-i contestam cunoștințele, în materie de religie – ea era cea mai aplecată din familie, dar o bănuiam de o anumită distorisune subiectivă. Am citit Rut, niște Proverbe, am sărit de la o Evanghelie la alta și mi-am promis ca, mai târziu, știu eu, în vreo câțiva ani, să reiau în amănunt lectura.

Am reluat-o într-a doișpea. Cursul de filosofie era stimulant, proful era un personaj în sine, îl știam bine, predase în anii precedenți psihologie, sociologie și economie (surprinzător, spre deosebire de alții, avea o pregătire rigurosă în toate domeniile pe care le acoperea, însă era imbatabil la filosofie). Mă intriga. Se prezenta la ore cu un aer mucalit, încerca să pară serios, purta cravată lată, roșie sau portocalie sau de oricare alte culori tari. Întreaga lui înfățișare arăta ponosită, dar îi treceam cu vedere aspectul de îndată ce deschidea gura. Părul negru, lung, puțin slinos și înspre tâmple grizonant îi dădea un aer boem. Îl iertam de fiecare dată, deși era contrar firii mele să admir un astfel de individ. N-aș fi dat doi bani pe el în afara orelor, dacă n-aș fi știut cine era. De altminteri, nici nu prea dădeam.

Chiuleam în draci și ne petreceam veacul la barul din piața Cireșica, o coșmelie care deschidea devreme, unde ne adunam noi, chiulangii, să bem cafea și să jucăm biliard. În penumbră, așezat la o masă de lângă perete, în fața unui pahar de votcă, ne supraveghea profu’ de filosofie. Firește, câtă vreme fusese neobservat de gașcă, nici el nu trecuse la represalii, dar odată ce l-am remarcat, adâncit în pahar, posac, cu mintea vraiște, s-a gândit să ne toarne. Un soi de dinte pentru dinte – verset justițiar biblic – noi n-am îndrăznit să-l dăm de gol. Am fost deconspirați, pedepsiți, mustrați, mai degrabă, de către directorul liceului. Ne-a aliniat în curte, ne-a ținut teorie și s-a plimbat de la unul la altul, accentuând ici, colo, câte un cuvânt aspru. În dreptul meu, a mijit ochii și atât a zis: și tu, Ionașcu? Și eu. Am plecat capul în pământ: să treacă odată! A trecut.

De atunci, relația mea cu proful de filosofie a fost una torționară. Dar nu cum vă imaginați. Nu. Ne luptam în ideologii sau, în caz că eram de acord, dezbăteam conceptele pe care le punea pe masă. Adoram ora de filosofie: Dumnezeu nu joacă zaruri, avem sau nu liber arbitru?, există Dumnezeu?, este libertatea un concept sau un dat?, este adevătul subiectiv sau obiectiv?, ce este conștiința?, ce este moral și ce nu în lipsa legilor? Și câte și mai câte. La un moment dat a menționat Cântarea cântărilor. Bănuiesc că erotismul era subiect tabu în școli la vremea respectivă. Cu naturalețe, a trecut mai departe, dar mie mi-a stârnit curiozitatea. Cum de-mi scăpase?

M-am dus chitită s-o descifrez. Am avut șansa să pot compara câteva traduceri, multe din greacă, una din latină, niciuna direct din ebraică. La prima vedere, mintea îmi sărea către alte cupluri de legendă: Sigfrid și Crimhilda, Gudrun, Tristan și Isolda, Guenievre și Lancelot (tomul greu, Legendele Regelui Arthur și cavalerilor mesei rotunde fusese citit de nenumărate ori, iar ilustrațiile spectaculoase, studiate în amănunt). De ce ratasem cântul lui Solomon, biblica iubire cu încărcături senzuale? Doar din cauza scrisului mărunt din Biblie oi fi sărit-o. Titlul în sine îmi suna ca o poezie. L-am repetat până și-a pierdut din sensuri: cântarea cântărilor, cântarea cântărilor, cântarea… Da, și ce cânt, ce voluptate, eu care la șaptesprezece ani pe care-i aveam în ultimul an de liceu nu prea experimentasem acest soi de exaltare și totuși, măcar din cărți, nu-mi era întru totul străin. Sulamita-mi părea întruchiparea feminină a iubirii, Solomon, bărbatul pentru care poți dezvolta oricând o pasiune. Sincer, nu sesizasem alegoria din povestea asta: exprimarea dragostei fără margini a lui Dumnezeu pentru poporul său. Eu vedeam încă o iubire ieșită din termenii tereștri, așa cum speram să trăiesc, la un moment dat. Iertare, dar ce adolescentă nu gândește astfel? Negreșit, era explicabil de ce proful de filosofie trecuse repede peste subiect. Era greu de ținut în frâu, cu o liotă de tinere între saștesprezece și optsprezece ani și doi băieți, presupus hormonali.

La scurtă vreme, am citit Numele trandafirului. Redarea lui Adso, care se întâlnește cu o „fată frumoasă și teribilă”, o lectură încărcată de senzualitate, dat fiind că puneam mai presus de orice poveste de iubire biblicul poem. L-am felicitat pe Eco în gând pentru prezența de spirit – să redea pasaje întregi din Cântare -, căci avusesem ocazia să cad pe câțiva autori care, stângaci, creau o atmosferă similară, prin cuvinte precare. Să strici literar poemul ăsta biblic, mi se pare și acum un mare păcat.

Între timp, am mai fost expusă la astfel de lecturi. E înfiorător de greu să te ridici la înălțime; personal, nici n-aș îndrăzni, aș cădea în derizoriu și ar fi aproape o blasfemie. Din motivul ăsta, străduința unor autori să facă referire la Cântarea lui Solomon mi se pare uneori excesivă, alteori prost făcută. Erotismul stânjenitor, metaforele preluate cu sârguință prost plasată, ritmul asemănător, dinamica similară fiind dăunătoare întregului, nicidecum o tehnică abilă a autorului de a-și exprima erudiția și aprecierea poemului biblic. Arareori mi-a fost dat să vizez cu ochii deschiși, așa cum am făcut-o cu originalul, în vreme ce parcugeam o carte. Sigur, a fost Numele trandafirului, după care am fost dezamăgită.

Recent, însă, am citit Nemuritorii de rând ai Anei Barton. Fără preconcepții, fără să știu de ce lectură mă apuc, era prima carte a scriitoarei care-mi cădea în mână. Negreșit, Ana Barton s-a ridicat la înălțime. Nu numai că n-a copiat fidel, precum Eco, dar nici măcar nu ne-a torturat cu niște comparații subînțelese la care apelează mulți alți scriitori, smulse direct din Cântarea cântărilor, cu figuri de stil împrumutate din poem sau mai știu eu ce șiretlicuri literare. Alegoriile Anei Barton au depășit așteptările, mergând dincolo de ceea ce s-a scris vreodată. A inventat lumi care sunt demne ele însele a fi desemnate Cântări ale cântărilor. N-am mai avut experiența asta și sunt fericită că am descoperit-o astfel. Nemuritorii ei cu siguranță vor fi nemuritori pentru mine. Mă tem că n-am mai întâlnit printre contemporani măiestria asta de-a concepe personaje biblice veridice. Sunt aproape sigură că nu…

Un singur regret am: că n-o să am niciodată ocazia să-i discut pe Sofia și Hatim, Saul și Vara, Urim și Tumim la ora de filosofie. Ar fi fost o conversație strașnică, de lucrul ăsta nu mă îndoiesc.

Publicat în Cultură, LiteraturăRecomandat1 recomandare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Evenimente viitoare