Canto I

(fragment dintr-un roman în lucru, cu titlul provizoriu Paradis)

1. În baie, în cabina de Naturalia, unde ni se permite – din rațiuni reproductive – să păstrăm 1 Terabyte de filme, imagini și holograme erotice, am descărcat în toate șase ecranele autoscopice filmele cu tine. Mă dezbrac, mă întind pe șezlongul din polimer catifelat, a cărui atingere e făcută astfel încât să imite cât mai bine atingerea interzisă de două decenii încoace a pielii umane, cer luminii să se stingă – apoi, după treizeci de secunde de întuneric, ecranele preprogramate încep să ruleze filme cu tine. Toți cei patru pereți, plus tavanul și podeaua, se iluminează deodată de flăcările tale: râsul tău, ochii tăi, părul tău. Tot ce am filmat împreună în cei doi ani și jumătate ai iubirii noastre, de la începutul lui 2018 până la jumătatea lui 2020. Plimbări inocente prin centrul Sibiului, un picnic deasupra cimitirului din Cisnădioara, ziua ta de naștere de la sfârșitul lui septembrie, sărbătorită doar de noi doi, singuri în casa săsească din Cisnădioara a prietenului tău Maurer, micile noastre drumeții prin Făgăraș și Piatra Craiului, luna de rezidență petrecută la Berlin. Câteva sute de filme pure și caste, câteva mii de poze pure și caste. Și, bineînțeles, holograma ta, reconstituită de Sistem din filmele și pozele astea – cu care, în pofida îndemnului repetat al Vocii, n-am avut curaj să fac dragoste până acum. Nu există nimic mai erotic pentru mine decât filmele noastre pure și caste – fiindcă nu există nimic altceva erotic. Când Vocea îmi cere să mă conectez la polimerul umed și catifelat al colectorului de spermă, o fac plângând, cu creierul și sexul iluminate de tine.     

 

2. Văd corpul tău subțire, alungit ca o flacără înainte să se stingă, văd uneori jeanșii tăi când albaștri, când roșii, când verzi, văd alteori o rochie, cel mai adesea rochița albă pe care o purtai când te-am cunoscut la Radio France Internationale Sibiu, dar și celelalte rochițe, când albastre, când verzi, când roșii, văd flacăra cafenie a pletelor (când mai lungi, când mai scurte, ba chiar și tunse periuță în vara lui 2018, aproape că am plâns atunci), văd flăcările albastru-violet ale ochilor, văd flacăra întunecat-cafenie a sexului. Toate flăcările astea care ai fost au pârjolit totul. Toate flăcările care ești încing lentila groasă a memoriei până când plesnește.  

 

3. Țin pe masă, lângă cana mea de cafea, care e cana ta de cafea, alb-roșie, inscripționată cu logo-ul RFI Sibiu, badge-ul tău alb-roșu de redactoriță  șefă la Radio France Internationale, secția Sibiu. Pixul tău subțire, tot alb-roșu, tot de la RFI, atât de subțire încât seamănă mai mult cu o pană decât cu un pix. Bricheta ta argintie și pătrățoasă, cu silueta Micului Prinț gravată pe una dintre fețe. Pe cealaltă e gravată silueta catedralei gotice din Sibiu. Pe ambele fețe scrie Amitié Roumanie-France / Sibiu-Ille et Vilaine / 2018. 

– Cine naiba pune Micul Prinț pe brichete?

Râsul tău când ai rostit întrebarea asta, după ce ți-am arătat bricheta pe tarabă. Era începutul lui martie, toate pietonalele și piețele și piațetele din centrul Sibiului erau pline de tarabe cu mărțișoare, inimioare, brizbrizuri, suveniruri. Tarabagiul a zâmbit și el – cum să nu zâmbească, a zâmbit chiar și catedrala gotică, a zâmbit și Micul Prinț. Să am acum bricheta ta argintie pe masă e să am râsul tău argintiu pe masă. E să am luna martie și piațetele din centrul Sibiului pe masă. 

 

4. În lunile alea de primăvară, când râdeai, lumina năvălea-n noi ca-n grădini.

 

5. Când mă joc cu bricheta ta argintie, când îmi plimb degetele peste conturul ușor concav al Micului Prinț, grădina din mine tresaltă – ca și când presimte că lumina ar mai fi posibilă, ca și când posibilitatea ei ar fi iminentă. Și toate pietonalele și piețele și piațetele din creier mi se umplu de tarabe cu amintiri, inimioare, mărțișoare, brizbrizuri, peste care curge o lumină de martie doldora de râs și de flăcări.

    

6. – Cine naiba pune Micul Prinț pe brichete?

Nu te am înregistrată rostind propoziția asta, nicăieri în Terabyteul de filme și poze și holograme cu tine nu spui cuvintele astea – dar nu e nevoie să le aud ca să te aud. Nu e nevoie să te aud ca să te aud. Și, mai ales, ca să aud „r”-ul tău graseiat, de semi-franțuzoaică născută și crescută în primii zece ani de viață în România, dar cu accent franțuzesc indelebil. Ca toți francezii, nu puteai să nu graseiezi – ceea ce te făcea, cu fiecare vibrantă alveolară pe care o pronunțai, o flăcăruie cafenie de două ori mai adorabilă. Până și râsul îți era graseiat. Ca toți francezii, nu puteai spune lămâie – pronunțai mereu la muie – și îmi era mie jenă și lehamite de felul în care cam toată lumea pe care o întâlneam la diverse sindrofii ajungea inevitabil, cândva între al treilea și al șaselea pahar, să îți ceară: „Camille, spune lămâie!”. Și tu spuneai – și noi râdeam – și mie îmi era jenă și lehamite – și totul era iluminat și sfâșietor.  

 

7. Îmi amintesc cum lumina cobora, excesiv de elegiacă, și aprindea limbi complementare de flăcări peste corpurile noastre deja iluminate, deja triste de atâta dragoste.  

 

8. Îmi amintesc plimbările noastre cu bicicletele prin Cisnădioara, până deasupra cimitirului, după plăcuța veche de metal pe care scria cu litere gotice Ort der Ruhe, sub enormul nuc singuratic. Treceam de o casă dezafectată, transformată în grajd, când ajungeai în dreptul ei o vacă roșcată scotea întotdeauna capul prin cadrul ferestrei, întinzându-se înspre fața ta. (Tu mergeai mereu prima, eu rămâneam la urmă, să mă cert cu câinii care încercau isterizați, tot întotdeauna, să muște roata bicicletei.) Își apleca mult botul umed înspre tine, mugind încetișor, aproape delicat, încercând să te atingă, sau poate să te muște, sau poate cerând să fie mângâiată – te speriai și râdeai, certând-o în franceză. Urcam ultima parte a drumului pe lângă biciclete, împingându-le, gâfâind de oboseală și de fericire.

 

9. Cel mai mult mă înspăimântă, bineînțeles, gândul că e posibil ca lentila plesnită a memoriei să se crape cândva cu totul – să se spargă în mii de bucățele – și că nu o să te mai văd decât pe ecranele autoscopice Naturalia, sau în hologramă, sau pe ecranul LCD străvechi ascuns conspirativ în podul mansardat al casei. Toată lumina ar fi atunci absolut inutilă.  

 

10. În martie 2020, după ce OMS a declarat oficial pandemia, ne-am retras la casa din Cisnădioara. Nu mă lăsai să ies, nu ieșeai nici tu, îți era frică să nu mă îmbolnăvesc. „Bătrânelul meu cu diabet și hipertensiune, are franțuzoaica ta tânără grijă de tine”. În a doua după-amiază de când ne aflam acolo, mi-ai cerut să scot bicicletele din garaj; le-am scos, le-am umflat anvelopele, i-am coborât șaua celei de damă. 

– Ah, vrei să spui că sunt naine? 

– Bineînțeles. În românește se spune pitică. Piticuță. 

– Deci sunt o piticuță prostuță. 

Până la urmă, nu m-ai lăsat să vin cu tine – îți spusese o sursă de-a ta de la Radio France Internationale, de la centrala din București, că la Cisnădioara se instituise, în tabăra școlară, o tabără de carantină. (În primele săptămâni ale primului val pandemic, guvernul român adoptase o strategie a secretizării: nu comunica nimic despre taberele de carantină, despre numărul de infectări și de decese din fiecare județ – și se sugerase chiar posibilitatea sancționării penale a jurnaliștilor care ar comunica astfel de informații. Așa că depindeam de sursele tale de la RFI și din presa franceză.) Casa noastră, de fapt a ta, de fapt a unui arhitect neamț, Maurer, prieten și coleg de afaceri cu tatăl tău, Patrick – însă Maurer locuia aproape tot anul în Bavaria, și îți lăsase ție cheile ca s-o folosești – casa ta de împrumut, așadar, era pe strada Sub Cetate, la numărul 210, exact sub vechea cetățuie medievală din secolul 12 – la zece minute de mers pe jos de prezumtiva tabără de carantină. Strângeam piulița de la șaua bicicletei tale când te-a sunat sursa de la RFI – te-ai uitat deodată la mine, fața ți s-a crispat – „bătrânelul meu, mă duc singură la plimbare”, mi-ai spus. Și, după ce ne-am certat, fiindcă mă irita groaznic toată cocoloșeala asta, te-am lăsat totuși să pleci singură. Se făcuse aproape ora 6, ai plecat în josul străzii Sub Cetate, ai făcut stânga la capăt, ai ocolit poiana – apoi te-am pierdut din ochi. S-a făcut apoi ora 7, apoi ora 8, apoi ora 9, eram terminat de spaimă și de furie, te sunasem, dar îmi răspundea mereu o voce feminină care-mi spunea că mobilul îți era închis sau că te aflai într-o zonă fără acoperire, la 9 și 5 minute am luat lanterna și am scos bicicleta în fața porții. Era stare de urgență, de la 10 seara te-ar fi săltat armata sau poliția de pe străzi. Am coborât în josul străzii, când am ajuns la capătul ei am văzut, dincolo de poieniță, farul bicicletei tale. Te întorceai din Sibiu, te sunase sursa să-ți spună că cineva din Sibiu are de vânzare un pachet cu 50 de măști medicale (deja nu se mai găseau nicăieri), mobilul ți se descărcase. 

– Bătrânelul meu hipertensiv, sper că nu ți-a eclatat inima.  

 

11. Și când făceam dragoste șopteai, de la un anumit moment încolo, tot în franceză. 

 

12. Pisicile au apărut din dimineața celei de-a doua zile. Mai întâi lacoma, mieunând în curtea interioară, cerând să fie hrănită; ți s-a luminat fața când ai văzut-o, ai hrănit-o cu carne de pui din supă. Apoi fricoasa, care nu se apropia niciodată la mai puțin de patru metri de noi; îi lăsam mâncarea în farfuria albă de plastic, ne retrăgeam, apoi se apropia și ea precaută și mânca, mereu în alertă, verificând la fiecare cinci secunde că păstrăm distanța. Trebuia să o ții pe lacomă în brațe ca să poată mânca fricoasa – mieuna indignată și furioasă, dacă ai fi pus-o jos ar fi alungat-o din curte. Tu învățai pe atunci germană citindu-l pe Rilke cu dicționarul – așa că pe lacomă ai botezat-o Gieri, de la gierig, și pe fricoasă Angsti, de la ängstlich. 

(Germana și pianul – asta începuseși să înveți în pandemie. 

– Dacă nici moartea nu mă face să învăț germana și muzica, atunci până și moartea e inutilă. 

Semăna cu ce spusese Mark Twain despre eternitate și învățatul limbii germane, dar versiunea ta era deopotrivă mai amuzantă și mai tragică. (Versiunea ta despre lume a fost dintotdeauna amuzantă și tragică.) Nu ți-am mai spus asta, am râs doar. Așa că citeai cu voce tare din Rilke și clămpăneai Marșul funebru al lui Chopin – amândouă împiedicat, dar foarte sonor și perseverent.) 

Eu citeam Dante în ediția enormă, cu mii de note, a lui Durling – dar n-am avut nici o șansă în încercarea să le dau nume italienești din Inferno. De fapt, nici măcar n-am avut curaj să fac propunerea. Deși ar fi fost numele pe care pisicile le-ar fi meritat cu adevărat. Dar n-aveam atunci cum să știm asta. Toată memoria și tot sângele erau încă viitor. 

      

13. Dacă am învățat ceva din toate amintirile astea e că, de la punct încolo, e imposibil să mai distingi între memorie și sânge. 

 

14. Am plecat cu bicicletele pe drumul de după poieniță; nici nu-mi trecea prin cap să te mai las să pleci singură; după ce lăsa în urmă ultimele case din Cisnădioara, drumul dispărea cu totul – și mergeam înspre Cisnădie pe valea Argintului, printre bălării preistorice și piese vechi de mașină, rămase de la cine știe ce dezmembrări ilegale. Și, din când în când, câte un cadavru de animal, rămas de la alte feluri de dezmembrări, și ele ilegale în alte feluri, mai ridicole și mai revoltătoare.

Ai început să îți verifici soneria de la bicicletă, tot mai insistent, tot mai sonor, tot mai perseverent – deși eram cu totul singuri pe drum.

– Vezi ce sunet are soneria ta, ai strigat, întorcând veselă capul spre mine.

Am zdrăngănit și eu.

– E aproape bine – hai să cântăm împreună Marșul funebru.   

Străbăteam împreună valea Argintului, prin cadavre de mașini și de animale, cântând Marșul funebru al lui Chopin la soneriile bicicletelor. 

 

15. Pe drumul de întoarcere, în dreptul livezii cu meri dintre Cisnădioara și Cisnădie, am văzut din depărtare o pisică neobișnuit de mare. Când ne-am apropiat, mi-am dat seama că era o vulpe – slabă, de asta mi se păruse că era o pisică, dar cu coada amplă.  

Ai încetinit, lăsând bicicleta să ruleze până în dreptul ei.

– Nu te apropia, am strigat în urma ta, e periculoasă.

Ai râs. Ai rulat mai departe. Vulpea nu se mișca, te privea calmă, ca și cum te aștepta.

Te-ai oprit la doi metri de ea, ai scos telefonul și i-ai făcut poze. 

Când am ajuns lângă tine, vulpea a întors capul spre mine, lent, ca în Antichristul lui von Trier, sau ca într-un filmuleț mai vechi al lui Ghenadie Popescu despre magia din Basarabia pe care-l văzusem cu vreo doi ani în urmă la Chișinău, în atelierul artistului, pe laptopul lui MacBook Air, identic cu al tău – apoi a intrat în livadă, tot fără grabă. Ne-am uitat după ea cum trecea nepăsătoare printre cadavre și flori de măr, până am pierdut-o din ochi.

– Era periculoasă, ți-am spus să nu te oprești – vulpile mușcă.

– Să ne păstrăm seriosul, bătrânelule. Era vulpea mea din Micul Prinț. 

Ai lucrat toată seara la laptopul tău MacBook Air – până când ai reușit să suprapui perfect poza ta și poza vulpii pe desenul arhicunoscut din Micul Prinț – și le-ai făcut apoi să pară niște acuarele. 

– După ce trece chestia cu moartea, o să-mi fac un tricou cu mine și cu vulpea pe planeta mea.

Acum, chiar acum, după ce a trecut de tot chestia cu moartea, port eu tricoul ăsta. 

 

16. Telefonul îți suna rar în acele prime două luni de pandemie. Mie nu-mi suna deloc – îmi țineam cursurile prin Google Classroom și Google Meet, le trimiteam bibliografie studenților pe e-mail, tot așa țineam și consultațiile, apoi a venit vacanța de Paști, apoi s-a decis prelungirea vacanței până la începutul lui mai, în speranța că până atunci pandemia va mai diminua. Iar după ce s-a terminat și vacanța prelungită, s-a decis continuarea cursurilor tot online. Așa că nu avea cine și de ce să mă sune. Pe tine te mai căutau din când în când de la RFI – de la centrala din București, nu de la secția din Sibiu, pe care te trimiseseră să o inventezi și să o faci funcțională. Cineva din centrală avusese în urmă cu trei ani ideea să facă o secție culturală a RFI la Sibiu – oraș cu festivaluri internaționale de teatru și film și jazz și poezie, cu muzee mari – Astra și Brukenthal, mai ales -, cu universitate care avea și secție de Franceză, unde preda un lector francez trimis prin Agence Universitaire de la Francophonie, cu reviste culturale – Transilvania și Euphorion, dar și altele mai mici -, cu teatru oficial și teatru underground, cu filarmonică, cu mișcări civice din ce în ce mai interesante – când te trimiseseră, protestele de stradă începute în ianuarie la Sibiu aveau deja aproape un an de existență. Așa că cineva din centrala RFI a vorbit la AUF – și, de la 1 octombrie 2017, tu ai fost noul lector francez trimis la Literele din Sibiu. Ăsta era jobul prim, ca să zic așa. Cel secund era să pui pe picioare secția culturală RFI-Sibiu. Și ai pus-o – a devenit funcțională tot din octombrie 2017. Atunci te-am și văzut prima oară.

Și, între timp, m-ai pus pe picioare și pe mine. 

 

17. Îți plăcea mai mult numele lui Angsti, dar singura care stătea la smotocit era Gieri. Venea singură, în fiecare dimineață, în pragul ușii și mieuna până când îi deschideai și îi dădeai de mâncare. Angsti păstra distanța – era evident că specia noastră nu îi dădea prea multe motive de încredere. N-o puteam învinovăți. Îi lăsai mâncarea în farfurie, ne depărtam – apoi, ezitantă, venea și mânca, mereu în alertă, privind la fiecare cinci secunde înspre noi. Ah, dacă am fi știut. Dar era imposibil atunci să știm. 

 

18. În octombrie 2017, când ne-am cunoscut, tocmai ieșeam dintr-un divorț urât. Nu că ar exista divorțuri frumoase – dar, în fractura căsniciei mele cu Ligia, eu eram personajul negativ – și asta mă chinuise îndeajuns cât să-mi declanșeze și diabetul, și hipertensiunea. Făcusem tot ce nu trebuia să fac – de la băutul excesiv la încurcatul cu studente. Mințisem în ultimii ani cât n-o făcusem în toată literatura mea. Ligia mă prinsese cu o masterandă în toamna lui 2016, divorțul mersese repede (ea preda la Drept și avea legături bune în lumea judecătorilor) – așa că în primăvara lui 2017, la 36 de ani, eram divorțat, alcoolizat, diabetic și hipertensiv. La început mă temusem că o să-mi facă probleme și la facultate – codul de etică nu era chiar permisiv în ce privea relațiile cu studentele – și mi-a și promis, de altfel, că o să-mi facă probleme; așa că am așteptat convocarea la decan; care în cele din urmă a venit – iar decanul Roșca mi-a spus părintește la un Ballantines că știe, ca toată lumea, despre ce e vorba – aflase din alte surse, Ligia nu-i spusese până atunci nimic – dar, de vreme ce Ligia nu făcuse până atunci nici o reclamație și părea probabil că nici n-o s-o mai facă, preferă să nu se autosesizeze și să lase lucrurile să meargă normal mai departe – dar nu așa, ci numai cu condiția să mă potolesc cu amantlâcurile cu studentele.

– Părintește îți spun, Ducu – chiar copilul meu să fii, și tot nu te-aș putea acoperi dacă mai continui cu prostiile astea. 

Tăceam, ce naiba poți să spui într-o asemenea situație, beam din Ballantines și din când în când ridicam ochii spre el. Când îl văzusem ultima dată, în urmă cu vreo trei săptămâni, Roșca avea părul complet alb și sprâncenele complet negre; acum avea sprâncenele tot negre, însă  părul îi era în mod evident vopsit – iar asta mi se părea în circumstanțele date ceva complet neserios, cum poate un bărbat vorbi credibil despre etică și onestitate când are părul vopsit, unde mai pui că mie îmi umpluse demonstrativ paharul cu Ballantines, dar lui – tot demonstrativ – nu-și turnase nici o picătură, așa că am dat din cap în semn că înțeleg, apoi am dat paharul pe gât dintr-o înghițitură – și am ieșit și mai deprimat.

Prin urmare, Ligia alesese să nu facă valuri și să mă protejeze. Să fie ea omul mai bun până la capăt. Asta, cred, a contribuit cel mai mult la diabetul și hipertensiunea ulterioare. Și, firește, la suicidul alcoolic ratat care a urmat. Alea cinci-șase luni dintre pronunțarea divorțului și ziua în care te-am întâlnit e ca și cum n-au existat.  

 

19. Hans Arp a scris cândva că trebuie să ai stomac să te arunci în abis – fiindcă numai așa există posibilitatea să îți crească aripi și să înveți să zbori. În ce îl privește, din poet anarhist a ajuns istoric al Bisericii Catolice. În ce mă privește, nu știu dacă tu ai fost zborul meu – sau abisul meu. Și dacă asta a însemnat, ca la Arp, o îmblânzire, o disciplinare, o cădere din misticismul sălbatic al poeziei în acela domestic al bisericii – sau dimpotrivă. 

 

20. Sau, poate, tu ai fost posibilitatea mea de a-mi crește aripi. 

 

21. Cât de bucuroasă ai fost când Angsti a început, în sfârșit, să accepte să se lase atinsă de tine; iar apoi, peste câteva zile, să accepte să se lasă mângâiată secunde în șir; pentru ca, peste alte câteva zile, să îți caute ea singură mângâierile. Pe mine continua să nu mă accepte, să mă ocolească circumspectă, ca pe o sursă trecută sau viitoare de rău; pe tine, însă, ajunsese să te caute, să miaune în așteptarea ta la fel de disperat precum o făcea în așteptarea mâncării. Se lupta cu Gieri pentru mângâierile tale, se mârâiau reciproc și se împingeau ca să aibă acces exclusiv la atingere.

Când am văzut-o prima dată pe Gieri respirând greu și apoi tușind, am crezut că se chinuiește să elimine un ghemotoc de blană. A început însă să vomite, frecvent și masiv; citisem cu câteva zile înainte despre pisica din Belgia care luase virusul de la stăpân; ți-am spus că simptomele semănau, ai râs – și apoi, când ai văzut că vorbesc serios, ai spus:

– En fin, bătrânelul meu din grupa de risc, cheamă doctorul, ca să stăm liniștiți.

A durat câteva zile până când a venit rezultatul de la Cluj: virus. A durat încă vreo săptămână până când ai făcut și tu febră – și să tușești – și să ai dureri de cap. 

–

Foto: Dan Ciupureanu