1. Când m-am trezit, curtea casei din Cisnădioara mirosea încă a pisică arsă. A carne incendiată – un miros dulce-pișcăcios, plăcut și îngrozitor, care abia peste aproape un an avea să devină din ce în ce mai frecvent, adus de vânt de câteva ori pe lună dinspre piețele și străzile Sibiului, unde morții tot mai numeroși erau strânși în stive și arși de tot mai puținii supraviețuitori.
Mirosul de carne incendiată plutea peste dealurile Cisnădiei și ale Cisnădioarei și, până să ajungă la mine, se îmbiba și de senzualitatea vegetală cu care viața exploda pe acele dealuri: morții incinerați ajungeau în nările mele mirosind deopotrivă a carne umană incendiată și a fag proaspăt înmugurit, a păr uman ars și a brândușe înflorite, a piele umană pârjolită și a pământ primăvăratec.
Era un miros atât de plăcut, încât îmi întorcea pe dos și stomacul, și creierul; înțelegeam perfect de ce un zeu ar organiza hecatombe și incendieri de planete întregi pentru asta. Carne umană arsă, îmbibată cu miresme de primăvară explozivă: nu există zeu care să nu devină dependent de așa ceva încă de la prima doză. Înainte să se prăbușească, Internetul a apucat să transmită de două ori imaginea unor astfel de ruguri publice din piața centrală a Sibiului: webcam-ul oficial al orașului filma de sus stive uriașe de cadavre (de fiecare dată s-au ars aproape douăzeci de mii de corpuri), ordonate pe paleți de lemn, paralelipipede de carne umană înălțându-se în centrul enormei piețe medievale, dinspre statuia lui Gheorghe Lazăr de lângă Turnul cu ceas până înspre librăria Dacia Traiană, la intrarea pe pietonală, un pătrat uriaș cu fiecare latură formată din zece stive, așezate cam la douăzeci de metri distanță de catedrala romano-catolică și de case.
Paleții erau ridicați cu imense macarale galbene Geiger, manevrate de șoferi îmbrăcați în combinezoane ca de astronauți; paleții noi erau așezați cu grijă profesionistă peste cei deja construiți în stive poliedrale, într-o simetrie care era aproape mai înspăimântătoare decât coregrafia funebră în sine – și în mod categoric mai înspăimântătoare decât banalele corpuri moarte.
Ai fi putut să te afli și tu printre cadavrele ordonate în stupii ăia ai morții, aproape că începusem să te caut cu privirea când mi-am amintit că fuseseși îngropată – și că trecuse oricum prea mult timp de atunci. Aspersoarele înălțate tot de macaralele Geiger au îmbibat apoi stivele cu un combustibil întunecat, asemănător cu motorina.
Când aruncătoarele de flăcări au început să incendieze stivele, am vrut să închid laptopul – dar nu m-am putut desprinde din fața lui, limbile de flăcări lingând umile cadavrele aveau ceva hipnotic, aproape că te așteptai să vezi cadavrele tresărind de suferință sau de plăcere, tăcerea și nemișcarea perfecte în care se lăsau linse de flăcările tot mai excitate erau, abia ele, infernul însuși.
M-am uitat până când flăcările enorme au ajuns aproape de pereții catedralei romano-catolice – și ea, ca toate cadavrele, a acceptat fără să tresară limbile de flăcări care-i lingeau corpul.
În aceeași seară în care mă uitasem pentru prima dată la rugul arzând nestins în Piața Mare, după ce închisesem laptopul, ieșisem în curte, urcasem pe terasa care dădea înspre Cisnădie – și, mai departe, înspre Sibiu. Cerul era iluminat de flăcările din Piața Mare; ca toate cadavrele, și el accepta fără să tresară limbile de flăcări care-i lingeau corpul.
M-am uitat minute întregi, era exact ca și cum aș fi privit pe laptop; deodată, și asta n-a mai fost deloc ca pe laptop, nările mi-au fost înmiresmate de duhoarea dulce-pișcăcioasă, cu toate notele ei paradiziac-vegetale încorporate în drumul dinspre centrul Sibiului până la mine, deasupra Cisnădioarei – și, în vreme ce vomam, aproape că auzeam zeul cântând de bucurie.
N-am putut dormi în noaptea aia. Flăcările din Piața Mare îmi lingeau necontenit creierul. M-am ridicat, m-am dus în bucătărie, am pus apă la fiert în ibricul tău argintiu, am scos plicurile cu ceai soporific de sulfină. Câtă vreme am așteptat să fiarbă apa, flăcările rugurilor de cadavre au continuat să-mi lingă la fel de pătimașe creierul.
Am turnat ceaiul fierbinte în cana ta alb-roșie de cafea de la RFI, m-am așezat la măsuța din bucătărie, am deschis laptopul. Filmul cu incinerarea colectivă din Piața Mare avea, după doar șapte ore, peste 3.000.000 de vizualizări. Trei milioane de oameni încă neincinerați se uitaseră cum douăzeci de mii de oameni sunt incinerați. Mi s-a părut o definiție suficient de exactă a umanității.
Am închis laptopul, am luat cana fierbinte de ceai și am ieșit pe terasa din curte. Dinspre Sibiu nu se mai vedeau flăcări, dar aproape puteam să văd aceleași flăcări arzând înlăuntrul craniului meu. Asta mi s-a părut, de asemenea, o bună definiție a umanității. Am constatat, vreme de câteva luni, cât a mai funcționat Internetul, cum numărul de vizualizări ale incinerărilor publice scădea constant. Tot mai puțini oameni voiau să se uite cum alți oameni erau arși. M-am gândit imediat că scepticii și raționaliștii s-au înșelat cu toții, că, de la Epictet și Marc Aureliu până la Kant și Hannah Arendt, am fost cu toții în eroare: natura umană poate fi totuși schimbată. Lemnul strâmb, cum îl numea Kant, din care e făcut omul poate fi totuși îndreptat – dacă îl ții suficientă vreme deasupra unor flăcări în care ard cadavrele altor oameni. Lemn strâmb alimentând flăcări care îndreaptă alte lemne strâmbe. Am zâmbit: ciudată specie, care putea să se îndrepte numai când era distrusă. Care devenea ea însăși numai când ardea. Ciudate creiere, ciudate inimi asemenea.
Abia cu două zile înainte ca Internetul să se prăbușească am înțeles: erau tot mai puține vizualizări nu fiindcă erau tot mai puțini oameni care voiau să se uite cum alți oameni erau arși. Ci fiindcă eram pur și simplu tot mai puțini oameni. Avea să vină o zi când toate webcam-urile aveau să transmită imagini cu cadavre prăbușite în piața publică, descompunându-se în timp real, hrănind tot în timp real alte forme de viață – și toate contoarele aveau să înregistreze 0 vizualizări. Singurătatea absolută a webcam-urilor m-a înduioșat – până când mi-am amintit de webcam-ul singuratic din cer, și mi-a trecut.
Peste două zile s-a prăbușit cu totul Internetul – și webcam-urile s-au dovedit la fel de muritoare ca oamenii. (M-am întrebat atunci ce voi simți când voi ajunge să constat că și webcam-ul singuratic din cer are 0 vizualizări.)
2. Am luat lopata din pivniță, am ridicat cadavrul carbonizat al lui Gieri, l-am dus până la vechea privată din fundul curții și l-am aruncat în fosă. Deși nu o mai foloseau, soții Maurer lăsaseră înăuntrul ei o cutie cu pastile pentru curățarea fosei septice, „activatori biologici”, cum scria pe ea. Am zâmbit, toată planeta era acum un enorm dezactivator biologic, și am golit cutia cu pastile în fosă. M-am spălat pe mâini în apa trandafirie din cadă, nu mă emoționa în nici un fel faptul că practic mă spălam pe mâini cu sângele meu, am desfăcut bandajul steril de pe frunte, mi-am examinat rana de la cap în oglindă, arăta curată, am lipit bandajul steril la loc. Și rana de la piciorul stâng arăta curată.
Am pus la fiert apă pentru cafea. Flacăra abia pâlpâia sub cana de tablă, dar nu mă mai grăbeam nicăieri. Am așteptat cât a trebuit, mi-am turnat apoi cafeaua în cana ta alb-roșie de la RFI, am băut lent, prefăcându-mă din când în când că vorbeam cu tine, am răsfoit apoi știrile pe Internet. Nu mai era practic nici o știre care să nu fie despre oameni care mor – câți, unde, rate de infectare, rate de mortalitate, modalități de dispensare a cadavrelor etc. Toate browserele răsfoiau, de fapt, direct moartea. Când am terminat de băut cafeaua, am dus cana în chiuvetă, apoi am verificat din nou rezervorul de 2m3 din pod – într-adevăr, trebuia umplut, era important să mă spăl cât mai des, și ca să țin virusul departe, și ca să nu las rănile să se infecteze.
Ultima dată când montasem hidroforul o făcusem alături de tine, fuseserăm tot o distracție și un râs, scăpase apă pe la îmbinarea celor două furtunuri și te udase din cap până-n picioare, te ai zvântat la soare, întinsă goală pe șezlongul de pânză verde, îți tot dădeam târcoale și te necăjeam ca un bondar blond și miop, te-ai bosumflat, te-am lăsat atunci în pace, am urcat pe terasă și te priveam de acolo: alb-verde-cafeniu, pielea lăptoasă, pânza șezlongului verde, pletele și bănuții sânilor și sexul cafenii, ai deschis ochii, albul și cafeniul s-au irizat de violet. Cele patru culori esențiale cu care Pliniu cel Bătrân scrie că Ecphantus din Corint ar fi colorat primele figuri din istoria picturii grecești. Cele patru culori esențiale cu care Carlo Ridolfi scria la 1648 că Giorgione ar fi reconstituit compoziția secretă a cărnii umane. Corpul transparent al lui Michelangelo despre care scrie Roberto Paolo Ciardi. Și Nestle scrisese ceva despre asta, dar uitasem exact ce anume. Corpul transparent al lui Blecher despre care scrie Blecher însuși.
Am luat un șezlong de pe terasă, am coborât lângă tine, l-am desfăcut, m-am dezbrăcat și m-am întins lângă tine; am stat așa o vreme nedefinită, aproape că am adormit, dar apoi te-ai transformat tu în bondăriță zumzăitoare – și, de la prea mult zumzăit, am alunecat amândoi din șezlonguri în iarbă – am simțit, amintindu-mi asta, cum rana deschisă din frunte începe să pulseze – m-am dus repede în baie, la oglindă: tifonul începea să se îmbibe de sânge. L-am schimbat, l-am legat strâns, mi-am spus că, dacă-mi amintesc prea intens, mi se va infecta în cele din urmă rana de la cap.
Am intrat în pivniță, hidroforul și cele două furtunuri galbene încolăcite erau pe rafturile de lângă fântână, unde le lăsasem. Am luat unul dintre furtunuri, am înșurubat hidroforul în filetul de la capătul lui, am ridicat capacul fântânii, am coborât hidroforul în ea până când s-a cufundat în apă. Am desfășurat apoi restul furtunului, ajungea până în curte, așa cum știam; m-am întors după al doilea furtun, am scos colacul galben în curte, am înfiletat al doilea capăt al primului furtun la primul capăt al celui de-al doilea, pe care apoi l-am desfășurat complet, până în pod – și l-am introdus în rezervorul aproape gol. Am coborât înapoi în pivniță – și am băgat ștecherul hidroforului în priză. A început imediat să uruie, am ieșit în curte, îmbinarea arăta OK, nu lăsa să se scurgă nici un firicel de apă, am urcat în pod, acolo îmbinarea cu rezervorul nu fusese bine făcută, apa țâșnea în jur ca sângele dintr-o rană care-și amintește prea multe. În câteva secunde eram leoarcă din cap până-n picioare.
Am coborât șontâcăind scara podului, rana de la piciorul stâng și cea din talpă, de când călcasem pe cioburile cănii alb-roșii de la RFI, mă chinuiau binișor – mi-era teamă să nu înceapă și ele să sângereze abundent, ca niște îmbinări prost făcute.
(„Toți oamenii sunt îmbinări prost făcute”, mi-a trecut prin cap când coboram șchiopătând grăbit scara, și aproape că mi-a venit să râd: virusul metafizic era evident cel mai competitiv și mai toxic dintre toate virusurile care ne upgradaseră ADN-ul)
Am intrat fugind împiedicat în pivniță și am scos hidroforul din priză. Uruitul a încetat, am ieșit din pivniță, mi-am dat jos tricoul ud și l-am întins pe șezlongul verde; era un tricou brun-roșcat, aproape cafeniu – când l-am văzut întins pe șezlongul verde, mi-am dat seama că-mi amintea nelămurit de ceva – rana de la cap a început iar să pulseze – l-am luat de pe șezlong și l-am întins pe un scaun alb de plastic. Dar și combinația cafeniu-alb s-a dovedit iritantă pentru rana pulsatilă din cap, așa că l-am întins până la urmă direct pe betonul cenușiu al curții.
Am stat o vreme pe scaunul alb de plastic, mi-am tras sufletul, am așteptat să se liniștească pulsațiile rănilor din frunte și de la picior – apoi am urcat șontâcăind scara podului. Am demontat furtunul de la rezervorul de 2m3 , l-am remontat – și am coborât din nou înspre pivniță.
3. Părul tău cafeniu – și lumina, care-i revela natura lichidă, desfăcându-l (precum altcândva cauzele de efecte) și reîmpletindu-l (precum cauzele și efectele) în câteva zeci de pârâiașe cafenii și aurii și întunecate și mierii și roșcate și de culori pentru care încă șase mii de ani de umanitate poate că ar fi suficienți pentru a le inventa nume, cu condiția ca fiecare oră din ăștia șase mii de ani să fie dedicată exclusiv inventării numelor pentru capriciile buclelor tale alintându-se în lumină și reinventând-o.
Pielea ta lăptoasă – și lumina, care se strângea în ea ca apa într-un lac de acumulare, făcând uneori alunițele de pe clavicule și cea de pe abdomen să tremure ca reflectarea unor stele întunecate pe luciul apei. Ochii tăi violet – și lumina, pătrunzându-i cu o plăcere evident sexuală, aproape că o puteai vedea tremurând excitată în vreme ce intra și ieșea și intra iar nesățioasă în irisul violet – încât toți fotonii din jurul tău erau, aproape instantaneu, erotizați, sexualizați, zăpăciți ca o gașcă de adolescenți în care terorismul erosului tocmai a detonat cantități enorme de bombe hormonale.
E aproape derogatoriu să numesc ce a rămas în urma ta lumină.
