Adesea în introducerile făcute de către moderatori la lecturile susținute de Cristina Alexandrescu s‑a menționat, pe bună dreptate, comprimarea textelor sale. Așadar, nu ar trebui să surprindă pe nimeni că volumul de debut al autoarei, Cât mai departe de tot ce cunosc, publicat la editura OMG, se remarcă printr‑o esențializare transformată în principiu de creație, care face ca în poemele cuprinse între paginile cărții (splendid ilustrată de către artista vizuală Irina Moroșan) să nu existe niciun cuvânt în plus ce ar putea să pericliteze fragila graniță dintre destul/exact/precis și prea mult. Această drămuire aproape obsesivă a vorbelor are drept efect reumplerea lor de un sens estompat prin uzură, prin utilizarea repetitivă și necalculată fie de dragul dramatismului, fie din inerție sau din simplă indiferență la efectul celor rostite sau scrie. Astfel, cuvinte precum fericire, siguranță, dar și lipsă sau durere își redobândesc forța de sugestie.
Construite în jurul unor gesturi cotidiene, textele depășesc condiția unor simple narațiuni/notații de jurnal cu rol terapeutic datorită capacității autoarei de a alege numai acele situații traversate de o tensiune de mare voltaj, capabilă să stârnească în celălalt (cititorul) emoții dintre cele mai variate, de la frică la surprindere: „Ți‑e frică să dormi singură iar singurul lucru la care/ mă pot gândi/ E cum rămâneam singure acasă când eram mici/ Și cum odată, când încercam să te adorm,/ Mi‑ai ridicat bluza căutând sânul mamei și ne‑am/ speriat amândouă, de la neliniște Ce spune despre trecutul meu/ Frica pe care o simt/ Când scrii cu/ CAPS LOCK? la tandrețe Uită‑te la tine cum mă aperi în fața mea/ În timp ce eu am proiectat deja/ Zeci de feluri în care mă puteai abandona.//Dar mă ții cu mâna ta lungă și‑mi imaginez cum/ se înfășoară în jurul meu de mai multe ori./ Un cocon protector din care/ Văd cum învârți un zippo și sper/ Că pentru mine vrei să arunci totul în aer.”
Se poate afirma despre poeziile Cristinei Alexandrescu că au, de multe ori, aspectul unor aforisme pop, instagramabile, însă nu se poate spune că sunt doar atât: fragmente catchy, care te stârnesc pentru câteva secunde ca imediat după să le uiți. Dimpotrivă, ele aduc la suprafață stări (re)memorabile, la care să vrei să te întorci de fiecare dată când ai nevoie să îți amintești că nu ești singur/ă sau când cauți să găsești transcrierea unor trăiri nebuloase, a căror formă grafică poate deveni un punct de început al ordonării interioare: „La semafor,/ Ne uităm în toate direcțiile/ Și ne prefacem că avem de ales; Vin la tine fără instinctul meu de autoconservare/ Pentru că îmi e mai frică de gândul că/ Ceva s‑ar putea să nu mi se întâmple până la capăt.”
Exerciții de sinceritate și (auto)vindecare, textele sunt așezate într‑o manieră ce imprimă volumului o catalogare de tipul bildungspoetic, în măsura în care ele cartografiază, de la o pagină la alta, drumul/spațiul devenirii și al maturizării eului poetic. Dacă prima parte a volumului, ghosteen, surprinde mai ales fragilitatea și rănile provocate de petrecerea primilor ani într‑o familie disfuncțională, efectele acestei perioade amprentând viitoarele percepții asupra imaginii personale asupra relației cu alteritatea, poemul care închide cartea și care îi dă și titlul marchează atingerea unei distanțe suficiente față de propria istorie traumatică, distanță necesară conturării unei identități și a unei imagini despre sine și despre lume altfel decât printr-un filtru al fricii (cuvântul, de altfel, cel mai repetat). Îndepărtarea de cunoscut (prin care se face trimitere la experiențele fundamentale, fondatoare din copilărie, pe baza cărora nu atât conștiința/rațiunea, cât mai ales inconștientul configurează frica după care se face orientarea în viață), dincolo de aspectul său spațial (plecarea din casa natală) și temporal, se face prin apropiere de (alt)cineva, apropiere (deci vulnerabilizare asumată) indispensabilă echilibrului, odihnei și împăcării: „Îmi vorbești despre putere fără să vorbești de putere,/Vorbești despre putere vorbind despre mine. Și asta mă face să plâng./ Uită‑te la tine cum mă aperi în fața mea/ În timp ce eu am proiectat deja/ Zeci de feluri în care mă puteai abandona.”
În fapt, debutul Cristinei Alexandrescu este o pledoarie pentru empatie și responsabilitate, pentru grijă și pentru iubirea care poate să apere și să repare memoria – cea a minții și cea a corpului. O caracteristică specifică a viziunii poetice a autoarei o constituie tocmai aplecarea asupra corpului și a senzațiilor emise de acesta ce iau forma unor unde radar capabile să detecteze momentele cheie ale existenței pentru ca, mai apoi, să le transforme la rândul lor într‑o altă serie de trăiri: amplificări ale senzațiilor inițiale în prima parte a cărții (temerea și rușinea moștenite din copilărie, ascuțite, zgomotoase, dureroase) sau noi senzații, convertite în semnul opus celui primar în a doua parte, când neîncrederea devine căldura apropierii și frica se schimbă în putere.
