Câteva rețineri ale unei lecturi la „Amurgul filozolofilor”, Giovanni Papini

Prima carte pe care am aruncat‑o din mâini, și am aruncat‑o undeva în spatele dulapului cu cărți, a fost acest volum de buzunar al lui Giovanni Papini, numit în traducere românească Amurgul filosofilor. Mărturisesc că îmi place mai mult traducerea literală a titlului italian – Crepusculul filosofilor. Pentru că amurgul este un moment al zilei care ține de melancolie, nostalgie, romantism, meditație. Un amestec de tristețe speculativă și euforie a simțurilor. Un mic eden al coabitării pierderilor și uimirilor. Iar cartea lui Giovanni Papini se află în totală opoziție cu o astfel de experiență. Termenul de „crepuscul” o anunță cu mai multă eficiență și cu mai mult pragmatism, măcar pentru faptul că trimite la ideea de sfârșit și declin.

Cartea apare într‑o perioadă eclectică a filosofiei (primii ani ai secolului al XX‑lea), în care spațiul speculativ se afla în plin alexandrinism, iar sentimentul general era acela că filosofia își suprasaturase obiectul de activitate, pierzându‑și statutul de știință a științelor și, mai grav, rolul de intervenție metafizică în cunoaștere. În acest context, volumul din 1905 al lui Giovanni Papini este o despărțire publică și extrem de polemică de filosofie: „Am urmărit lichidarea generală a acestui avorton echivoc al spiritului uman, a acestui monstru cu sex dubios ce nu vrea să fie nici ştiință, nici artă, și e un amestec din amândouă, fără a reuși să fie un instrument de acțiune și de cucerire”.

Volumul este compus din șapte secțiuni. O prefață a unui discurs profund ideologic și șase secțiuni rezervate unui dialog zgomotos, dus cu unele dintre personajele principale ale filosofiei moderne: Immanuel Kant, Georg Hegel, Arthur Schopenhauer, Auguste Comte, Herbert Spencer și Friederich Nietzsche. Și abordarea este lipsită de orice politețe. Dar nu de retorică.

Întrebarea critică în legătură cu acest discurs, după ce supărarea pe carte a avut efecte chiar biologice, a fost: Ce pot face cu o astfel de carte? Care este pragmatica lecturii într‑o astfel de situație? O încadrez în simplul meu program enciclopedic? O privesc cu suspiciune? O consider în ironia sa, întrebându‑mă dacă este sarcastică sau sardonică? O bifez la instrumentele critice radicale? O așez în tradiția micilor sau marilor despărțiri de filosofie?

Răspunsul mi‑l oferă chiar retorica acestui text. Polemic, virulent, agresiv. Este vorba despre un discurs transversal, incisiv și lipsit de orice autocenzură. Iar, cu privire la această lipsă de autocenzură, nu l‑aș scoate pe Papini din ideea de oportunism textual. Firea lui îl recomandă. Nu trebuie uitat că, în anii ‘30, a pactizat total cu ideea de fascism. Iar, în ceea ce privește apetența pentru confruntarea cu toată lumea, ce exemplu poate fi mai reprezentativ decât lansarea ideii că Isus și Apostolul Ioan au avut o relație homosexuală? În același timp, stilul său transversal de abordare este vizibil în cărțile lui „Gog” (cartea I și II). Iar pasiunea pentru abisal transpare și în cartea sa Un om sfârșit. Este o personalitate total incomodă, chiar dacă simulează sau nu. Eu cred că nu.

Acest lucru nu l‑aș scoate din schema de interpretare. Scandalul provocat de experiența sa negativă este prezent în permanență pe suprafața de semnificare a cărții sale. Tocmai de aceea, l‑aș păstra în chiar patima sa negativă, în chiar scandalul de care nu se ferește. Dar nici nu mi‑aș rezerva vreo perspectivă simbolică a unei lecturi recuperatorii. Demersul nu este un simulator. Nu este o glumă. Pentru a‑și asigura planul de literalitate a mesajului său, Papini recurge la o aserțiune directă, violentă, mereu angajată. Textul său devine aproape o interjecție și aproape obligă la o interpretare de gradul zero.

Tocmai de aceea mă interesează exact ceea ce spune textul său. Și mă interesează mai ales dacă patima este una gratuită sau chiar există motive de scandal. În acest sens, cred că textul lui Papini își construiește un lector ideologic: „vor exista şi prieteni tineri şi necunoscuţi ce vor găsi în aceste pagini grăbite bucurii şi cărări noi”.

Rezumând, aș putea spune că interpretările lui Papini sunt pătimașe, dar nu superficiale. Construcția negativă a discursului nu este lipsită de maxima atenție față de doctrinele filosofilor cu care se pune la harță. Dacă e să le scoatem din tonul lor, ele ar funcționa foarte bine în orice manual de filosofie. Au o bază serioasă de analiză, iar energia sintetică le oferă posibilitatea de a deveni bune explicații propedeutice. Și această situație nu este lipsită de o agendă hermeneutică. Filosofii puși în discuție trebuie reduși la esențial, pentru că esențialul trebuie destructurat. Un dialog cu aspectele marginale ar rămâne o simplă adnotare. Iar reducerea la esențial se face prin faptul că biografia și filosofia autorilor avuți în vedere de Papini sunt puse virulent în contranotă. Dar, prin chiar virulența sa, Papini pune în prim-plan un raport critic pe care îl are filosofia cu înțelegerea propriei condiții speculative.

În final, cred că este una dintre acele cărți care trimite ușor la ideea de risc al lecturii. Nu la ideea de text periculos (care duce frecvent la arderea cărților în piața publică). Ci la un risc asumat al lecturii. Interpretul poate pierde sau poate câștiga ceva important în relația cu astfel de cărți. Tocmai de aceea cred că e o carte atât pentru cititorul de tinerețe, cât și pentru cel de maturitate. Și mai ales pentru cazul în care avem de‑a face cu unul și același, atunci când ne raportăm.

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *