Câteva scene dintr-un cotidian la care nu mai avem acces

România nu există în realitate; există, cel mult, R-o-m-â-n-i-a, adică o sumă de realități indiferente una față de alta sau care abia de se mai ating periferic. Și, peste toate, România e un Turn Babel al discursurilor, fiecare în registrul lui, fiecare cu interesul lui, politic ori ideologic. România este ceea ce aruncă spre noi ecranele. Și mai ales ceea ce creierele noastre tot mai blazate și mai leneșe reușesc să rumege. De fapt, România există ca o grămadă de cioburi pe care nimeni nu mai știe să le adune într-un mozaic. Ne-am mutat în mediul virtual, pe rețelele de socializare și savurăm cu plescăituri un bol alimentar gata mestecat. Cum am ajuns aici? Prin mutarea în mediul online; prin ștergerea limitelor igienice dintre privat și public, prin scoaterea la mezat a intimității. La schimb cu ce? Cu minima atenție. Cu impresia, atât de falsă, că vocea noastră contează nu atât în cadrul unei comunități specializate, care ne acceptă, ne recunoaște și ne legitimează, ci otova, în „spațiul public”. Dacă vrei să fii luat în seamă acolo, dacă vrei să capeți profil, dacă vrei să fii „influencer”, trebuie să îți dai cu părerea; ai, nu ai o opinie relativă la tema zilei, trebuie să formulezi una, să te plasezi de o parte sau alta a tribunei. Opiniile nu mai sunt doar libere, au devenit obligatorii. Riscul? Dezabateri care ar fi meritat să fie serioase, dar ținute într-un cadru reglementat, se poartă pe rețelele de socializare și se șterg a doua zi. Pentru că Facebook nu are memorie; ba chiar șterge memoria medie, nu mai zic de cea lungă.

Ce ne scapă? Cred că tocmai realitatea, cea care nu are acces în mediul virtual. Aceea pe care atât de puțin o văd, la care atât de puțini activiști și militanți ajung, pentru că nu îi privește, pentru că nu e despre ei, nu îi pune în valoare. Or, în articolele de opinie și în postările din mediul online e mereu vorba despre sine. Eu, cel/ cea care vă vorbesc vouă. Uitați-vă la mine. Sunt deștept. Sunt generoasă. Sunt frumoasă. Sunt sportiv. Eu și voi. Eu, supremul. Voi, restul. 

Decupez trei scene recente, care mi s-au înfipt în creier. Și ele definesc realitatea noastră. Una la care însă nu prea mai ajungem. Pentru că ea nu se autopromovează. Ea caută numai să supraviețuiască.

Mut lucrurile din coșul de cumpărături pe banda de la supermarket. E coadă. Mă uit la oameni. Nici unul nu e atent la ce este în jur. Priviri stinse, expresii neutre. Mai toți umplu așteptarea zgâindu-se în ecranul telefonului: acolo totul e viu, mobil, alert. Satisfacția că au umplut căruciorul. Că pot cumpăra mult mai mult decât au nevoie. O, seducția lucrurilor inutile! Dacă ți le permiți, ești cineva! Și eu printre ei, în aceeași febră. Mereu cumpăr mai mult decât îmi propusesem. Dar mă uit în jur, mereu mă uit în jur. Când întâlnesc privirea unui om, parcă mă arde, plecăm amândoi ochii, de parcă am comis un gest rușinos, indiscret. A devenit atât de stingheritor să te uiți în ochii oamenilor! Pun grăbit în cărucior marfa pe care vânzătoarea o mută mecanic pe bandă după ce scanează codurile. Scot portofelul, scot cardul. Ah, cardul! Nu știu precis câți bani am pe el, e plăcut să nu știi câți bani ai pe card și să nu-ți faci griji. Nu a fost mereu așa, asta nu ai uitat-o. Se aude un bip, tastez codul pin. Privirea îmi alunecă în urmă pe bandă. Toată lumea e absentă, se uită în jos sau în telefon. Liniște. Un moment mort, când casa zumzăie să elibereze bonul fiscal. Și deodată, pe banda neagră de cauciuc, un zvâcnet. O pungă albicioasă, semitransparentă, se zbate. E mare. Mișcarea are ceva obscen. Îmi dau imediat seama că e un pește mare, care se cabrează. Se sufocă. Vrea să trăiască. În agonia lui, e cea mai vie ființă din imensa hală.

21 mai, în piață. Un omuleț cu trup sfrijit, de copil, dar cu un chip obosit, cu barba ca tutunul și ochi care abia se ițeau dintre cearcăne, foarte vesel, exuberant, cum eu sau alții cărora nu ne lipsește nimic nu mai putem fi, îi spune celui care vinde mere că a fost și s-a rugat la biserică. „M-am rugat la Dumnezeu, zice, părintele a spus că mă iartă.” E tot un zâmbet. „E ziua mea”, zice. „Da’ cum te cheamă pe tine, mă?”, îl întreabă autoritar omul cu merele. În timp ce-și lăuda marfa (mere adevărate, de pe la Fălticeni, sunt ținute în beci, cu temperatura și umiditatea controlate), abia aruncase o mojicie la chiotele și hohotele unor pirande care vindeau bujori și leurdă alături, ceva de felul „Le-au fătat păduchii, de-asta sunt bucuroși”. Și repetă, mândru de sine. Și râde singur. Acru, ca merele Idared. „Cum te cheamă, mă, pe tine?” se întoarce către gnomul vesel. „Constantin și Elena”, răspunde omulețul una-două, de parcă abia aștepta întrebarea. „Cum, mă, Constantin și Elena?” „Păi da, confirmă el bucuros, pe mama o chema Elena și cică pe tata Costică.” M-am uitat la el, era îmbrăcat în negru, stătea un pic sucit, bâțâind din picior. Avea o mască slinoasă sub barbă. M-a șocat, era foarte fragil, cam cât un copil de clasa a IV-a, numai capul îi era de bătrân. Sau de om îmbătrânit de necazuri. A râs cu poftă, nici nu i se mai vedeau ochii. De unde oare bucuria aia de copil? Pentru că era bucurie adevărată. 

Sunt firimituri dintr-o realitate care nu mai ajunge la noi, care nu se mai strecoară prin rețelele de socializare. Ori, dacă o face, am devenit noi destul de inerți ca să nu mai reacționăm la ea. Decât, cel mult, folosind un emoticon. Plânsul-standard. Eu, supremul, sunt milostiv. Azi sunt pe empatie, gen. Așa, ia să vedem… Care e următorul subiect?

Foto Radu Afrim

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Print
Anastasia Fuioagă

Radu Vancu – Răul

Upon the instruments of death/ The sunlight brightly gleams. (King Crimson – Epitaph) Răul, jurnalul lui Radu Vancu apărut vara aceasta la editura Humanitas, are

Print
Ana-Maria Roșca

Când nedreptatea îi este stavilă morții

În pofida titlului care și-ar putea purta cititorii cu gândul la vechiul mit al jertfei pentru creație, romanul Înger de piatră devine cu ușurință o

Print
Cristina-Claudia Ciobotaru

Metamorfozele mefistofelice ale cotidianului

Când citești prozele lui Florin Iaru, e imposibil să nu rămâi șocat și să nu te întrebi încontinuu: cum e posibil așa ceva? Indiferent de

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *