Eseurile lui Gabriel Liiceanu, în general, sunt închegate de un spirit ademenitor, cu o deschidere mare față de lume, o atitudine inspirată, încă din anii ’70, după cum bine știm, de relația cu filosoful de la Păltiniș, Noica. După studiile din Germania, acest discurs plăcut s-a pus în slujba fenomenologiei heideggeriene. Ultima formulă, cea de azi, mai narativă, are o voce mult prea caldă pentru uneltele bine calibrate ale filosofului. E drept, tentat de prezent, prin insistența întrebărilor mari sau mărunte, despre condiția umană. Prin arta unei retorici ce ține mai mult de scriitor decât de filosof, el ne împărtășește periodic, în ultimele cărți, utilizând această grilă, secvențe din „eu”-ul său învolburat. Aș spune, mai degajat, că e pus pe fapte mari. Printr-un mereu de actualitate heirupism – o atitudine lăsată moștenire de Noica –, încearcă să recupereze, pentru spațiul românesc, filosofia ce ține de secolul XX, abisală, tentaculară, și nu oricum, în haine noi. O ontologie a declinului, ce se bazează pe elementele „slabe” ale ființei. Noica, el însuși un palimpsest fermecător, îmbogățit cu evocațiile neomoderniștilor germani, cei cu nostalgii tradiționale în mulaje postmoderne, încercase asta de la început, în Mathesis sau bucuriile simple (la 24 de ani!). Unde, prin acea artă a exagerării, care e mai mult o poetică ce definea un scriitor, a făcut o filosofie nu a refuzului (ahoretia, una din cele șase maladii ale spiritului, de mai târziu), ci de iritare la determinațiile vieții. Adică acele lucruri contradictorii ale sufletului, patimi, ambiții, deșertăciuni, care țin de spiritul lui „a fi aici”, în clipă. De acolo se vede cât de cât nevoia de reevaluare a existenței comune, a unui trup devastator, rigid, supus alterării. Iar filosoful ar trebui să-l privească atent, la milimetru. Tot de atunci datează și întrebarea, care scormonește neîncetat în măruntaiele istoriei filozofiei, „Cum e cu putință ceva nou?”. Toate aceste teme vor guverna grupul de la Păltiniș, în anii ‘80.
De la Nietzsche, care își lucrează viziunea, fixând în menghina atelierului lui, de Mefistofel, tocmai rațiunea lui Kant și Hegel, cunoașterea nouă alterează până la viciere virtuțile metafizicienilor, pornind de la cei platonici și presocratici. La Hegel a zăbovit mult și Noica. O pleiadă de filosofi din secolul al XX-lea, printre care sigur se află și Cioran, vor încerca să aducă în actualitate iraționalul, într-un format nesistemic, fragmentar. Se încearcă astfel o validare a filosofiei și prin arta scrierii. Iar arta textului nu se face ușor. Se face cu meșteșug, cu vocație. Lucrurile sunt așezate într-o ordine ontică, animate de un ritm al unei mari poezii. Ființa aici nu se lasă impresionată de trăsăturile eterne, ci de cele firești, care țin de structura metaforei. Astfel, cred – și propun ca temă –, și Gabriel Liiceanu încearcă să găsească o cale nouă. Un drum este un parcurs de mesaje, nu de valori. Posibile existențe, nu structuri. Urmând în profunzime conceptele heideggeriene sau mai pe larg ale fenomenologiei, tratează diferite probleme ale subiectivității. Cele pline de determinații oarbe ale vieții. Iar arta, care și-o asumă cu meșteșug, ar genera puterea de-a tulbura în sens filosofic. O reevaluare a existenței comune, actuale, a lumilor de masă, pe care le gândim nu doar în termeni negativi. Acest gen de exercițiu se suprapune cu multele abordări, fie ale existențialismului ateu francez sau creștin (Kierkegaard), fie ale psihologiei culturale, fiind deja clasice aici aplicațiile după Freud sau Jung. Sigur, lectura lui Heidegger e una ontologică. Nu e una sociologică, psihologică sau istoric-culturală.
Pornim deci de la acest Liiceanu, un filosof preocupat de înnoirea limbajelor fenomenologiei, apoi un moralist ce se aventurează uneori în cel mai accidentat real. În sonoritățile catifelate ale textelor din cărțile recente (Așteptând altă omenire, Despre Destin, Impudoare ș.a.), apare, insinuant și constant, întrebarea, cu puterea ei de-a tulbura, cea cu privire la sensul ființei. Astfel, reluată, ea glisează și dă o imagine de la înălțime, „aeriană” aș spune, asupra lumii românești vechi și noi, insistând asupra spațiului gândirii metafizice, de la începuturile acesteia, asupra a ceea ce n-a fost gândit în siajul eseiștilor, calibrați pe comentariul filosofic, atât de dragi lumii noastre culturale. Și întrebarea e pusă – clară, deschisă, caldă chiar –, plecând mai ales de la temeiurile în care noblețea originii ei își are rădăcinile în tradiția clasică, în textele grecești, urmând să fie reflectate în conceptele înrămate seducător de Heidegger.
Și Gabriel Liiceanu repetă în întreprinderile sale aceste trasee – mai mult sau mai puțin extinse –, în cărțile sale, de fapt, dominate, aș spune, chiar dacă mă repet, de un spirit benefic al actualizării. Aș mai adăuga aici, ca să înțelegem moștenirea Păltinișului, a lui Noica, și eseistica lui Andrei Pleșu, care tratează, într-o schemă asemănătoare, în spirit existențialist, urmând o fenomenologie a universului creștin, a realității și subiectivității ce ține de istorie sau de o frustă realitate.
Liiceanu, de exemplu, găsește epic atrăgător, chiar palpitant, apoi argumente pentru a deșira concepte intens turbulente, din miezul câmpului heideggerian. Iată, în mare, traseul, peste care urmează să prindă rădăcini prin evocări, prin fapte, stări sau sentimente, materia multor eseuri. Faptul‑de-a-fi-în-lume, în viziunea heideggeriană, nu este doar o preocupare (ein Besorgen), un fapt-de-a-fi-tu-însuți, ci, înălțându-se, ieșind în afară, dă temei existenței, centrată pe preocuparea de o grijă-pentru-cineva (Fürsorge). Apoi vedem cum o anume simțire estetică, a naratorului, a filosofului de fapt, într-o notă cu totul personală, ce ține de fantezie, este pusă în slujba cunoașterii. Astfel temele Dasein-ului, din Ființă și Timp – în special prin descriere, într-o notă dramatică, ușor exagerată, existențialistă, raportându-se la amintiri evocative –, sunt ușor de regăsit în materia narată. Filosofia ființelor cu sens, din aceste texte, din volumele pornind de la Ușa interzisă, apoi Așteptând o altă omenire, până la cele mai recente, Despre destin și Impudoare, stă alături de natură, de o lume actuală, de lucruri contradictorii.
În Așteptând altă omenire, una din ultimele cărți, asupra căreia vreau să insist, Liiceanu își propune să expună – se vede asta încă din titlu, aparent ex-abrupto, – conceptul das Vorfallen-ului (starea de cădere). Greu de digerat, aș adăuga. Pentru moment, voi încerca să-l schițez – sper eu – succint. Liiceanu însă o face pe larg, în volutele unei estetici, picturale și inundate de simțire fiziologică chiar. Prin acest termen, Heidegger explică faptul că Dasein-ul este un act amplasat în lume; el vine aici prin „aruncare”. Însă, prin starea azvârlirii, se recompune, intră în automatismele existenței cele mai firești, în felul cum se muncește, cum se suferă, cum se iubește. Acest „se” ne scoate din intimitate. Subiectul are puterea de a se obiectiva. Este el însuși, dar este și celălalt. Avem epicul acestor asocieri vii ale vieții omului, a spiritului cu un ascendent pentru celălalt. Edificându-și transparența interioară, Dasein-ul, cu cele două secvențe, ființa și timpul, devine un întreg, căci această dominație a căderii face parte din exercițiul lui. Natura, cu moartea și viitorul, nu-i este exterioară omului, ci face parte el. Dasein-ul, chiar din momentul conceperii, are un sens bine structurat. Spiritul de aruncare (facticitatea, cum spune filosoful) îi solicită proiectului (existenței) și acțiune, articulare, astfel, în dinamică îi este firească atitudinea de-a căuta un proiect liber, dar în stare afectivă (poziționare din punct de vedere afectiv), respectiv capabil de înțelegere și vorbire. De aici apare tema textului, a cuvintelor așezate într-o ordine, temă atât de importantă la Heidegger. E discursul care pune întrebări tulburătoare, care oferă răspunsuri deschise. Autorul, substituit naratorului, care construiește acest discurs, împănat ca un mit cu semnificații, roagă cititorul să-și folosească nu numai înțelegerea, ca funcție analitică, disociativă, ci și încrederea, ca să poată gusta fluidul care animă lucrurile, poezia. Aceasta este încrederea în așezarea cuvintelor, calitate care imprimă respectul profund pentru valoarea ultimă, intrinsecă a textului.
Revenind la epica din eseurile de față, Liiceanu atrage atenția că realitățile, pe care le înfruntăm cu un spirit combativ, precis, lucid și ludic mobilizat, sunt determinate, în mod esențial, de problema viitorului. Ceea ce ne face să o vedem, dintr-o perspectivă detașată, cinică uneori, ca pe o lume în cădere. Încă din prefața cărții, Un îndreptar al bunului muritor, unde profesorul, profesând o estetică a vitalității, face paralelă între secta marcioniților – cei care resping categoric alipirea, din punct de vedere al mesajului, Noului Testament cu Vechiul Testament, mai precis împreunarea iubirii cu trăsătura aspră a moralei –, apare mesajul, o neobosită obsesie umană, cel din titlul cărții – „Așteptând o altă omenire”. Chiar merită o aruncare a ființei în viitor, atunci când nu se întrevăd decât genocide sau hazarduri („arderea pe rug a ereticilor, tragerea în țeapă, crucificarea, tăierea limbii, smulgerea inimii din piept” ș.a.)?! Iată o provocare, pusă în scenă, cu uneltele filosofiei mișcate din înghețul metafizic. Fenomenologia heideggeriană, care a marcat secolul XX, uneori cu un elan vitalist, aș spune adolescentin, în sensul deschiderii maxime, cea propusă de Nietzsche, în epitalamuri de profet, propune un logos integrator. Ne amintește de acea rațiune heraclitiană, de-punere-laolaltă. În această desfășurare, sfârșitul și viitorul sunt incluse în ființa omului. Altfel, revenind la situația omului actual, dominat de o cunoaștere care pervertește, cea a unei sociologii în care uneltele sunt supuse unei perfecționări de tip mecanic, tehnologic, nimic nou sub soare, am putea spune. Suntem prinși în același blocaj care, din păcate, înmulțește incertitudinea. Nu știm dacă putem afirma – chiar totul – din ce spune Konrad Lorenz, când afirmă că noi suntem o „verigă de trecere la « omul cu adevărat uman »” .
Cum va arăta arhitectura umanității omului? Ce mai poate urma? O nouă umanitate nu poate fi decât o secvență a acestei desfășurări în timp a ființei omului. Dacă am început cu un filosof, să încheiem totuși, ca un răspuns, cu o deschidere și mai mare, raportându-ne la poemul dramatic, desigur, în cheie de parabolă, Cuvintele lui Iov, al lui Matei Vișniec. El e recunoscut în Franța ca un dramaturg, care, ca tematică și estetică, este profund actual. Privind lucrurile de aici, desigur, într-o mișcare dramatică, poetică – și poezia oferă firele pe care se țese discursul heideggerian –, aș spune că întrebarea pusă de Liiceanu îi ridică dramaturgului parizian mingea la fileu. Piesa lui, scrisă sub forma unui monolog – ea fiind mai mult un poem –, urmărește scenariul biblic, ce-l are ca protagonist pe Iov. Îndoiala lui, printr-o convenție estetică, de efect, se focalizează pe cuvintele Omului, nu pe iubirea de Dumnezeu. E o hermeneutică a caracteristicilor slabe ale ființei. Și vedem în partea a doua a piesei, cum chiar cuvintele discursului îl pot schimba pe om. Ele evocă o umanitate, care pune în evidență profunda empatie a omului pentru ceilalți semeni. Înțelegerea ființei implică, în primul rând, căldură afectivă. O filosofie din care nu este exclus trupul. Simplificând ce este de simplificat, spunem că tocmai cuvintele omului, care privesc ființa lui în desfășurare, în timp, reclădesc pe dinăuntru lumea actuală. Posibile existențe, ce țin de cuvinte, de culturi, nu de structuri imuabile.
O epocă întreagă, aș spune, aflată față-n față cu o literatură eseistică, de acest gen – și după cum am văzut, în exemplul de mai sus, la Vișniec, și chiar o întreagă umanitate – ține de forța intrinsecă (conținut și formă îngemănate) a scrierii, a textului, a cuvântului. Aș adăuga, ca un omagiu, că tocmai oroarea de a nu te încrede în amatorismul textelor, în general, o transmite în subtext autorul Gabriel Liiceanu, care este, și simțim chiar asta, atașat afectiv de lumea evocată, dar și specialistul pur-sânge al unei filosofii ce marchează lumea. Iar întrebările sale sunt vii, au forța unei tradiții nu locale, ci universale, readuse la lumină într-un text, în cuvinte românești, cântărite sau alese cu meșteșug. Chiar dacă, aș putea spune, în zona literaturii noastre de toate zilele, ele induc o judecată severă. Uneori insuportabilă. De genul cunoașterii filosofice. Dar prin problemele sale, ale unei subiectivități, ca epic de fond, Liiceanu oferă, în cadrul larg al scrierilor românești, ocazia de a vedea priveliștea abisală a lui Heidegger. E o perspectivă a condiției umane, înțeleasă la zi. E frumos, vorbind și de estetică, să vedem cum funcția analitică și disociativă a filozofului lucrează rodnic, pentru a reda adevăr, dar și căldură acaparatoare, în aceste eseuri.
Ilustrație realizată de Ștefan Câlția
