Trăiesc șapte-opt luni din an visând să vină vara, iar când se instaurează intru în panică: acum trece, deja s-au dus două săptămâni, deja au mai rămas doar două luni, deja… Când eram copil, pe 1 septembrie plângeam invariabil: gata, vine toamna, începe școala, s-a dus fericirea. Clișeul meu e că fericirea nu-i posibilă decât vara. E o prostie, firește, dar e a mea și sunt atașat de ea. Știu sigur că nu o să mor vara, n-am să mă pot desprinde. E adevărat, de câțiva ani intru de fiecare dată în vacanță abia răsuflând de oboseală, iar din infantila „fericire” rămâne forma anemică a ușurării că m-am mai eliberat de obligații. Că nu mai sună telefonul. Că nu mai deschid e-mailul cu inima strânsă. Dar mai ales că pot citi cărți groase, de la 500 de pagini în sus. E și ăsta un stereotip la care țin și pe care nu vreau să-l tulbur. Verile mele se numără în mii de kilometri la volan, sute de pagini citite, câteva sute de kilometri alergați, câțiva munți urcați. Planuri serioase de scris încerc să nu-mi fac, tocmai pentru a acumula poftă pentru toamnă. Întotdeauna am scris bine toamna.
Vara asta nu e așa. A fost, de fapt, o primă jumătate de an urâtă, pe care nu știu cum am s-o răscumpăr. Niciodată nu am citit mai puțin, mai încordat, niciodată parcă nu am scris mai prost, mai irelevant. Am rămas și voi rămâne prins în încordarea produsă de război. Șocul inițial s-a atenuat, în sensul că m-am obișnuit cu el, dar tensiunea persistă. Acum câțiva ani mă plângeam că trăim o epocă bleagă, submediocră, care nu ne stimulează, că generația mea nu are un eveniment al ei, că răscumpărăm irelevanța istorică printr-o isterie discursivă. Acum toate astea sunt departe. Mi se pare că trăim într-o lume care se radicalizează de la o zi la alta, în care nimic nu mai e predictibil, nu pe termen lung, dar nici măcar mediu. Înainte scrutam viitorul și căscam: dacă nu-mi cade vreo cărămidă în cap, îmi spuneam, totul e atât de plictisitor, că aproape pot vedea ziua în care mă voi pensiona; acum nu mai reușesc să bat cu privirea până la primăvara viitoare. Ce o să fie? Cum o să fie? Nu pentru mine, că eu sunt un anchilozat, știu ce-o să fac mereu – fix ce fac de peste 20 de ani: o să-mi țin cursurile, o să citesc, o să scriu. Și nici nu mai contează pentru că, în mare, treaba mi-am făcut-o, mi-am cam îndeplinit o bună parte din rol, dacă oi avea vreunul. Îmi mai rămâne să înalț un zid pe care oricum l-am ridicat, căruia i-am dat o formă. Firește, îl vreau cât mai înalt, îmi place să pun cărămidă peste cărămidă, dar e clar că asta va fi un zid (sper că unul „chinezesc”), nu o navă spațială. Dar am doi copii. Pe ei ce-i așteaptă? Dar pe studenții mei? Citesc știrile și parcă adun o zgură de care nu mă mai pot elibera rapid. Și sunt din fire un optimist incurabil. Chiar dacă unul prăpăstios.
Prin urmare, mi-am construit măcar în cap turnulețul din cărțoaie. Deja simt nerăbdarea de a mă apuca de scris o carte la care tot rumeg de ceva vreme, care se tot foiește până se așază în mine și se va cere scrisă. Cu puțină disciplină, poate la toamnă. Dar nu mai e ca anul trecut. Ceva am pierdut. Seninătatea. Nepăsarea. Egocentrismul. Încrederea că literatura e de ajuns, o lume suficientă în sine. Și destule altele am pierdut. Și nu doar eu. Mulți apropiați de-ai mei, scriitori în care cred. Foarte aproape de noi se moare. În partea cealaltă, apar tot felul de turbulențe. Sociale, ideologice, nu în ultimul rând economice. Oamenii sunt tot mai neliniștiți. Poate că asta e șansa literaturii, a artelor, în general, să întrețină neliniștea asta, să ajute la asumarea unor teme pe care înainte, când nimic nu ne amenința, le ocoleam. Sau le amânam. Vrem, nu vrem, ne vom întoarce nu doar către celălalt, ci și către sine. Iar apoi, mai îmblânziți, mai dispuși să ne rediscutăm certitudinile intratabile, din nou către celălalt. Literatura ne-a dus mereu în zone lipsite de confort. Dar n-am crezut-o. Acum, că ne-am trezit, poate o luăm în serios.
Foto: Vlad Drăgoi
