Cea mai rapidă mașină a timpului – visul

De când mă știu am visat să călătoresc înapoi în timp. Ce n-aș da să mă număr printre fericiții martori ai Predicii de pe Munte, să mă pierd în labirintul Bibliotecii din Alexandria sau să admir splendorile de odinioară ale antichității greco-romane! Oare care ar fi fost cursul istoriei dacă tot într-o zi de 15 martie, însă acum 2065 de ani, l-aș fi convins pe Cezar să nu intre în Senat sau i-aș fi dat lui Iuda 30 de arginți ca să nu-i mai ceară lui Caiafa? Desigur, pentru o astfel de călătorie aș avea nevoie de o mașină a timpului, chiar dacă Einstein a postulat deja că întoarcerea în timp ar fi imposibilă. Și asta nu pentru că, paradoxal, aș putea da cu mașina peste bunicul meu, ci pentru că așa zic legile fizicii. Atunci ce-i de făcut?

Cineva pasionat de trecut, dar orbit de atotputernicia științei, s-ar refugia în studiul istoriei, mai precis al arheologiei. Altcineva s-ar ascunde printre tomuri prăfuite de timp și de uitare. Nu este și cazul meu, visător crescut la școala lui H. G. Wells, Robert Heinlein și Philip K. Dick. Eu am ales să visez.

Ați visat vreodată un film, un roman sau o poezie? Coleridge a visat într-o noapte versurile la Kubla-Khan, faimosul său poem. Tartini a compus sonata Trilul Diavolului după ce a auzit-o în vis, cântată de însuși Necuratul. Și unul și altul mărturiseau că cele două compoziții ale lor păleau pe lângă cele două creații auzite în vis. Autorul articolului de față a visat doar un cuvânt – TROHAR. Nemaivăzut, nemaiauzit, nemaiîntâlnit. Și din acest cuvânt s-au născut treptat altele, zeci, sute, mii, până când cuvântul a devenit un roman, unul în care protagonistul purcede din biblioteca unei facultăți bucureștene înspre miticul Languedoc, pe urmele unui vestit trubadur, iar de acolo este purtat într-o călătorie onirică în rafinata Occitanie a secolului al XII-lea, acolo unde capetele încoronate, cavalerii și trubadurii și-au dat mâna pentru a crea una cele mai vibrante pagini de civilizație europeană. Și totul a pornit de la un singur cuvânt, unul care a inspirat și textul de mai jos:

„Acum putea să moară liniștit. Își văzuse visul cu ochii – Sfântul Mormânt al lui Christos – atinsese cu mâna lui lespedea pe care fusese așezat trupul Mântuitorului, îngenunchease și se rugase în fața celui mai sfânt altar al creștinătății. Încă mai simțea pe buze răcoarea pietrei ca o mărturisire tăcută a Învierii Domnului. Era un om renăscut, unul care primise o a doua șansă la viață, la mântuire. Flacăra vieții ardea acum în el ca focul acela dumnezeiesc despre care auzise că se pogoară de Sfintele Paști pentru a aprinde lumânările patriarhului și inimile credincioșilor. Aprinsese și el o lumânare din lumina aceea, pentru sufletul lui păcătos, iar restul le ținea într-o mână ca nu cumva să le rupă din neatenție. În cealaltă mână, ținea tămâia, mirul sfințit și o cruciuliță de argint, așa încât trebui să-și facă drum cu coatele prin marea de pelerini.

Tot căutând o desagă pentru a-și pune în ea suvenirurile nu-și dăduse seama când ajunsese în cartierul evreiesc. Portul, limba și inscripțiile de pe case erau altfel decât cele arabe, întocmai cum văzuse el odată la evreii din Narbonne. Bazarul evreiesc nu era la fel de ticsit ca cel arăbesc, încât putea să-și tragă sufletul bucurându-și ochii cu mărfurile negustorilor, cu grijă însă ca nu cumva să fie prins în nesfâșita tocmeală orientală. Cel mai mult îl minunau mirodeniile îmbietoare și dulciurile multicolore care trădau o fantezie creativă cum el nu mai văzuse vreodată. Nu rezistase să nu guste dintr-o plăcintă cu miere și cu nucă pe care vânzătorul o oferea drept momeală pentru gură-cască ca el. Dar așa cum se lipise mierea de mâna lui, tot așa se agățase negustorul acela de el. Noroc cu un alt client mai cu dare de mână care-l chemase pe evreu înapoi la taraba lui. Încă se mai lingea pe degete când, întorcându-se către Sfântul Mormânt, chipul luminos al unei tinere negustorese i-a răsărit în cale de sub un voal de mătase alb ca laptele. Atunci, pentru o clipă, timpul s-a oprit în loc, căci a înțeles rostul făgăduinței sale de a veni în țara în care curgea lapte și miere. Nu bătuse atât amar de drum ca să-și ispășească păcatele, nici ca să elibereze Ierusalimul, nici măcar ca să vadă Sfântul Mormânt. El venise acolo pentru ea.

Fata nu părea să aibă mai mult de șaisprezece ani, dar felul în care-și lăuda marfa și se tocmea cu trecătorii arăta priceperea unei femei mature. În mâinile ei ținea o desagă de in, brodată cu câte o floare de crin în fiecare colț, însă ce-i atrăsese cel mai mult privirea Cavalerului era cuvântul acela straniu înseilat pe fața lucrăturii – TROHAR. Nu-l mai văzuse sau auzise până atunci și oricât s-ar fi căznit, memoria nu părea să-i fie acum de ajutor, dacă nu cumva îi juca feste.

— Trohar…rosti ca pentru sine, ca și cum articularea înscrisului ar fi putut aduce litera la viață pentru a-i desluși mai bine înțelesul.

— Nu-ți mai stoarce creierii cu taina aceasta, cavalere, îi zise fata care-i înmânase desaga. Au mai încercat și alții s-o dezvăluie, dar s-au lăsat păgubași. Ia desaga și dă-mi dinarii, apoi ai tot timpul din lume să-i dai de cap. Eu însă n-am timp de pierdut. Alți pelerini așteaptă la rând.

Abia atunci Cavalerul își ridică privirea îngândurată pentru a răspunde tinerei din spetele tejghelei. Chipul lui ars de soare se ivi de sub gluga protectoare, dezvăluind ochii căprui și blânzi, nasul cârn și fruntea lată pe care anii petrecuți departe de casă, în a treia cruciadă, brăzdaseră riduri adânci. Ar fi vrut să-i răspundă cu aceeași ironie, însă cuvintele îi încremeniseră pe buze în clipa când întâlni ochii ei, mari și verzi ca smaraldul, în care se oglindea o taină chiar mai mare decât cea înseilată pe lucrătura de in. Înmărmurise în fața acelui chip îngeresc, mângâiat de soare și de câteva șuvițe de păr șaten răzlețite de sub vălul alb de mătase care-i acoperea creștetul.

(fragment din romanul TROHAR, în curs de apariție la editura Revistei Timpul)

Sursă imagine: www.astrotalk.com

Publicat în Cultură, Fără categorieRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *