Ceasornice și iubire la Eminescu

Frumusețea unui bărbat nu este tocmai o noțiune definitorie, deci dacă un Caragiale sau un Slavici au făcut vorbire despre frumusețea lui Eminescu, să fie această descriere legată de sublim? De o emoție puternică, pe care un om ți-o poate transmite prin apariția sa ca entitate? Căci nu putem să legăm sublimul lui Edmund Burke – o durere, o spaimă, ceva teribil care produce cea mai puternică emoție ce o poate simți omul – de existența poetului. Și totuși…

Revenind – dacă e să ne limităm la frumusețe și să facem acum, în luna nașterii poetului, un exercițiu de admirație și imaginație, să îl vizualizăm la Iași, ieșind de la serviciu pe la orele 5 după-amiază, într-o zi de mai 1876 – ce vedem?

Un bărbat interesant, care ne reține atenția printre contemporanii săi – nu numai prin ținută,– ci și prin alura unui trup bine făcut, învățat cu înotul și gimnastica, de o înălțime medie în epocă, 1,64, cu un cap purtat mândru, dar cu privirea ochilor blândă și profund melancolică. Zâmbetul îi poate încălzi dintr-odată chipul. Pășește cu capul în jos, puțin distrat, puțin ostenit în gânduri. Și poartă părul dat pe spate, în plete negre, iar fruntea largă, ca a mamei, străbate lumina lumii în care a ales să se așeze. Deocamdată. Azi.

Nu poartă pălăria preferată – semi-jobenul. Dar cu bastonul cu cap de fildeș[i] bate tact în metru iambic – pururi tânăr, înfășurat în mantaua-i. Inelul sclipește roșu pe degetul mic. E ras nemțește, e „spelcuit”. Băiet de băiet. Și se oprește strategic la teiul lor!  Scoate atent, din buzunarul de la vestă, ceasornicul de argint dăruit de „Junimea”, cu dedicația „către Meșterul slovei”. Ea nu este, nu plimbă fetițele chiar atunci, uf, prin Copou. Verona, tu…

Mai dă o raită și se întoarce să apuce pe Lăpușneanu, să verifice achizițiile noi de la librăria Șaraga.

Ceasornicul de buzunar… Că acest accesoriu a căzut într-o neagră desuetudine, nu e nicio îndoială, eventual s-ar putea să mai existe colecționari, dar ei nu poartă, ei  ascund ceasuri prețioase în seifuri și atunci, ce folos? Cum să te prefaci preocupat de un flirt, să scapi de o întâlnire nedorită, dacă nu consulți ceasornicul prins cu lanț de aur de buzunarul vestei? Vesta – …altă poveste… Bine, poți să îți programezi mobilul să sune din zece în zece minute, just in case… ar da cineva o replică, dar e totuna?!

Și gestul! Să te oprești, să arunci pe spate bucla de pe frunte ca să îți pleci privirea ochilor strălucitori către cadran, să desfaci capacul și apoi, să îl închizi cu un pocnet jucăuș, înviorător, o, aceste gesturi fac dintr-un bărbat un dezirabil. Apoi, să salți la pas tocăind – nu, nu de la TiK-Tok – pe aleea cu tei către centru și, în balansul lemnului de cireș, să te simți un general aproape victorios, căci ea – o ea va fi întotdeauna – ea va fi deseară în salon, așteptându-i pe poeți. La Iași, Eminescu face un spectacol cotidian, e o vedetă urmărită.

Să legăm acum ceasornicele poetului de evenimentele din viața sa, marcate sibilinic de câte un ceas. „Junimea” – primul ceasornic, Veronica – al doilea, iar familia, apărută la București în vizită, i-l aduce pe cel mai celebru, cel mai prețios – ceasornicul de aur. Eminescu era obsedat de timp, spun prietenii, și chiar se justifica astfel: „Ich werde eine Zecke!”[ii]. Deci, ceasurile de buzunar nu erau numai imaginea poetică ce „măsoară lunga timpului cărare”, ci foloseau obligatoriu la accesorizarea existenței sale într-un mod esențial.

Cel dintâi primit este un dar de recunoaștere, în calitate de membru asimilat al grupării literare „Junimea” din Iași și îl marchează ca fiind încă, unul dintre cei cărora li se publică producțiile literare – cu toate iritările datorate presiunii unora, de a retușa versurile date spre publicare. A primit, în 1876, un ceas și un baston, pe care monograma[iii] apare în ovalul floral, un M și un E. Dar unele studii actuale arată că el deja avea un ceas de argint atunci când conferenția, în 14 martie 1876… Mister…

La „Junimea”, Mihai Eminescu va aduce cu sine, la ședințele de vineri seara, geniul său, încă nerecunoscut pe deplin, deschiderea sufletească și pasiunea. Va ține și el câte o conferință în ciclul deschis de junimiști, în fața urbei și a damelor elegant împodobite și chiar s-a întâmplat să consulte panicat ceasornicul, de câteva ori, fiindcă discursul i se sfârșise înainte de ora obligatorie. De ce să nu presupunem și că, pe la mijlocul orei de limbă germană, plictisit de moarte între elevii săi imbecili, nu a scos ceasornicul și nu a anunțat – „Gata, pe mâne?” – dând vina pe orologiu, dacă ar fi crâcnit careva. Acest ceas de argint din 1876 a fost cumpărat, anonimizat și minimizat prin 2016, la o licitație Artmark.[iv] De atunci, stă pitit pe undeva… Dar de unde a apărut? Cine l-a deținut până atunci și de ce? Cum de nu îl putem admira într-un muzeu, la Ipotești sau la Iași? Sau poate să fim invitați de către proprietar, să îl admirăm măcar o dată în an, la aniversară, pe undeva aiurea?

Despre ceasornicul al doilea se spune că este „ceasul lui Eminescu”, acesta fiind recunoscut ca titular al unui obiect scump, valoros, neobișnuit, extrem de luxos. Nu pentru că este de o incredibilă prețiozitate, ci pentru că celebritatea ceasornicarului și a artefactului însuși îl transferă pe poetul Mihail Eminescu într-o altă dimensiune – el nu a fost un coate goale, un sărac jerpelit, căci un inel, un baston, ceasurile de buzunar au transmis până în prezent imaginea unui bărbat preocupat și de ținuta sa exterioară, firesc, căci de cea morală știm că s-a îngrijit în exces. Însă, generațiilor următoare li s-a inoculat cu obstinație o imagine falsă –  la masa de brad poetul rabdă și suferă zdrențăros și lipsit, izolat și ursuz. Este și aceasta o fațetă a personalității sale complicate, dar nu cea definitorie.[v] Căci venirea Veronicăi la București prilejuia o plimbare făloasă pe bulevard, cu ea la braț, eleganți, o etalare a unui cuplu înstărit, chiar burghez. Și tot atunci, gestul de a arunca pe trotuar petale de trandafir pentru iubita sa ieșea din tiparele traiului casnic. În anul 1881, tatăl poetului – și el o personalitate, un bărbat voinic, cu ochii verzi-albaștri, spiritual, cu o agerime nativă, moștenită de Mihăiță, dar cu o mână grea, pe care a simțit-o cel mai rău copil al său, poetul – apare la București. Eveniment.

Începuse pentru Eminescu etapa principală din viață, o maturitate greu încercată – recunoșterea ca jurnalist, ca poet, dar și începutul sfârșitului. Sănătatea și imaginea sa vor avea de suferit. „Sunt cel mai urât om din București”, îi scria iubitei. Căminarul Eminovici poposește în capitală și, ca dar de împăcare, comandă un  faimos ceas Breguet, atât de valoros, încât confirmă scopul călătoriei ca fiind una de reluare a legăturii cu omul important care devenise al șaptelea copil al său. Aduce și o sumă mare de bani, pe care i-o dă fiului său din partea sa de moștenire.

Ceasornicul de firmă – elvețianul Breguet construia la Paris ceasuri pentru casa regală franceză, pe la 1780 – va fi prilej de inițiere a unor operațiuni de leasing finaciar – când era amanetat, de glume între îndrăgostiții aflați la mare depărtare – „dacă pierzi  ceasornicul, îmi voi tăia părul”, amenința apriga Veronică, dar îi conferă un statut aparte între personalitățile de tot felul, unele contestate, precum regina nefericită Maria Antoaneta, altele impecabile – Pușkin, Tolstoi, Napoleon ș.a. Breguet a unit sub tic-tacul spiralei celebre oameni valoroși… Dar unde sunt ceasornicele de-altădat’?

Ce ar fi spus Mihai Eminescu dacă ar fi aflat că regina Franței – tot un fel de Veronică –, adorată fiind în decadența ei desăvârșită de contele Axel de Fersen, ar fi trebuit să primească în dar un cesuleț Breguet de 30.000 de franci, un nemaivăzut Skeleton cu 823 de componente vizibile din aur, platină, safire și rubine? Ea nu l-a putut purta într-un buzunar secret al rochiei cu numărul 3256, căci coafura de 50 pe 36 i-a fost scurtată cu tot cu cap înainte cu 34 de ani ca ceasul să fie gata. Nu știm dacă adoratorul mai trăia – chiar Breguet murise între timp, dar ceasornicul-bijuterie a tot fost cumpărat și furat, regăsit și iar furat. O copie poate fi admirată azi printr-un muzeu, în sfârșit. Și să reținem această poetică denumire a ceasului post-regal, „Grande Complication”, referitoare la tot ce inventase Breguet până atunci, așa numitele „complicații, care trebuiau  incluse în ceasul reginei;  ora, ziua, anul, secolul, fazele lunii etc…. De ce nu am numi și viața bucureșteană a lui Mihai Eminescu, genialul creator – „Marea complicație”, căci multe a pătimit și greu încercat a fost în acest oraș!… Poate vom afla și câte complicații are în interior ceasul său, atunci când un studiu serios al unui orologier se va apleca asupra artefactului…

Ceasornicul lui Eminescu s-a pierdut, a fost ascuns, a apărut și, în final, se odihnește la Iași, în Casa Pogor. Fără lanțul de aur… Eminescu a întrebat mereu de lada lui pe care nu mai revăzut-o niciodată, ladă în care se afla și ceasul de aur, poate cutia și cheița pentru întors. Sau poate este vorba de un ceas perpetuu, nu am reușit să aflăm… În orice caz, pe linia lui Matei, fratele poetului, care l-a „salvat” în timpul bolii din lada aflată la Maiorescu, ceasul a ajuns din mână în mână la muzeu, la locul lui.

Cum o fi fost gestul scoaterii din buzunar a ceasornicului prețios, aur de 18 karate, cu trei capace și monogramă? Într-un colț, la o cină în casa Maiorescu, personajul Eminescu știe că este urmărit cu privirea de Mite, aprinde țigarea și scoate ceasornicul, capacul lucește erotic și, după ce aruncă o privire așa, într-o doară, către cadranul Breguet, o fixează arzător pe muza blondă a momentului. Ea întoarce capul, dar Titu a observat și nu îi cade bine, doar Mite e amanta sa… ce naiba? Alura poetului transcede nu prea romantic pentru Mite, poezia era una, bărbatul vânjos de 26 de ani care bea zdravăn vin de Drăgășani – alta. Ea îl va percepe corect, în cele din urmă – un inocent, cu o memorie colosală și îndopat de cultură germană. De la „Mă recomand, Mihail Eminescu”, la „Cu mâne zilele-ți adaogi”, din caietul roșu, Eminescu a lăsat o impresie puternică doamnei de onoare a reginei.

Un ceas care valora 40 de galbeni îi conferea nu numai o ținută de salon, ci și o anumită siguranță financiară, căci dacă cu un galben se putea cumpăra un car cu doi boi, cu ceasornicul său, Eminescu ar fi procurat… o cireadă?!  Să ne întrebăm și ce s-a întâmplat cu cei 100 de galbeni? Nu, căci „Eminescu avea trebuințe puține, dar apucături boierești…”

Salvatorii acestui ceasornic au fost membrii familiei – sora Aglaie, soțul ei de-al doilea și ful acestuia din căsătoria încheiată după moartea prematură a frumoasei fete din familia Eminovici. Toate au culminat cu cererea adresată de medicul chirurg H. Gareiss regimului comunist, prin care solicita un pașaport pentru Germania în schimbul ceasului și inelului rămase în posesia sa, ca moștenire de la tatăl său, rămas văduv după Aglaie. În 1972, soții Gareiss au primit acceptul să plece în R.F.G., iar  cele două bijuterii au  intrat în patrimoniul muzeal din Iași.

Despre al treilea ceasornic nu putem decât să presupunem următorul scenariu. Exasperat de situația morală a poveștii de iubire cu doamna Micle, de pozitia sa ca revizor școlar, redactor și profesor suplinitor, de lipsurile bănești și de odioasele bârfe ale mahalalei – de toate aceste mari complicații, Eminescu ia decizia plecării la București ca gazetar la „Timpul” conservatorilor,  preluat de gruparea junimistă. Era în octombrie 1877, era război, iar Eminescu se întreba… „cu ce dracu să plec?” Poposise la Iași, via Viena, de vreo 5 ani, scria la „Curierul de Iași”, îi lipsea  biblioteca, dar în condițiile politice tumultuoase ale schimbării guvernelor, chemarea lui Slavici a fost mai puternică decât starea de fapt care se rotea imoral în jurul soției rectorului universității ieșene. „100 de franci am pe lună. Am şi bagaje: cărţi, manuscripte, cioboate vechi, lăzi cu şoareci şi molii”. El fuge cu totul din Moldova, dar nu înainte ca Veronica să îl viziteze și să îi aducă în dar un ceasornic de aur, despre care îl va întreaba mereu în corespondența lor, relevată publicului în anul 2000, printr-o altă întâmplare extraordinară.

Abia prin 1881 va apărea între bunurile lui – cel mai de preț fiind lada cu manuscrise – ceasul dăruit de tatăl său. Astfel, când Eminescu răspundea, sub apelativul „Mițule”, că „ceasul e bine și că ce să faci cu un ceasornic? Te uiți la el, dar cu tine…”, eheheii, discuțiile erau despre ceasul Veronicăi, nici ea îndestulată financiar ca văduvă. Războiul de Independență era în plină desfășurare, politic România nu stătea pe roze, deci dacă analizăm toate aspectele – cei 100 de franci încasați de poet de la slujbele ieșene și faptul că nu avea bani de tren, înțelegem sacrificiul femeii care oferă un astfel de cadou și de ce a insistat mereu să întrebe de ceas – un gaj al iubirii ei, care să îl lege, să îl păzească de ispite, dar și care să servească la ajutorarea bănească a bărbatului iubit. Un cadou de amor etern.

…La o fereastră din casele Micle, Veronica retrăiește o seară de salon literar. El vine cu Slavici și Bodnărescu, sunt toți trei eleganți – frac, mănuși din piele glace – DE PUS ACCENT PE E –,  batistă la butonieră și joben, sărută mâna femeii emoționate, salută corect pe profesorul Micle și apoi, cetește așezat picior peste picior, cu vocea lui de înger, vocea de tenor cu care adesea cânta la chefuri sau când va colinda la sărbători. Înfiorată, femeia retrăiește iar și iar povestea lor de iubire de la Iași. Apoi, compune câte o poezie și îi trimite scrisoare după scrisoare. El o va chema la București, să fie împreună.

[i] Bastonul din lemn de cireș, pe care scrie „Junimea, Iași, 1876”, se află la memorialul Ipotești. Muzeul Județean Argeș afirmă că bastonul lui Eminescu, din bambus, se află sau s-a aflat acolo, la Pitești (!!).

[ii] Am să devin un ticăit!

[iii] Rămâne de făcut un studiu despre monogramă. Pe ce documente apare monograma de pe inelul sigilar? De ce monogramele sunt diferite – pe baston, pe caseta de machiaj de la Ipotești etc., este de studiat.

[iv] Ceasul de argint  ar proveni din colecția Lucian Stanciu. Pe internet se găsesc câteva informații despre un alt ceasornic de argint care i-ar fi aparținut lui Eminescu, aflat la un maior/pensionar din Satu Mare, Achim Victor, care era al șaptelea proprietar. Acesta a murit fără să fie de acord cu vânzarea lui – a cerut o sumă prea mare, de 5000 lei înainte de anii ’90 – dar și fără ca ceasul să fie autentificat. Nu se mai știe nimic despre el în prezent. Acesta are același nume cu securistul care îl supraveghea pe poetul Nichita Stănescu. Ce mai coincidență!

[v] Elemente din ținuta Eminescu: ceasornice, baston/bastoane, frac, batistă pentru butonieră, mănuși glace, jiletcă/vestă, inel, tabacheră?, joben, semi- joben, căciulă de astrahan, palton, cămăși, ghete ș.a.

Publicat în EditorialRecomandat0 recomandări

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Evenimente viitoare