Să revenim la poveste: Zelea-Codreanu a înființat Legiunea Arhanghelului Mihail, repet asta, e o dată importantă, iar câțiva ani mai încolo numele acestei Legiuni avea să devină Garda de Fier. Numele lor e Legiune, așa e, și încă cum! În Germania, Hitler deja o luase razna, pregătea Legile Antisemite de la Nürnberg încă de pe atunci, iadul avea să se dezlănțuie asupra întregii lumi și nimeni nu părea să bănuiască nimic. Când eu aveam 10 ani, ba chiar până la 13 ani, toți marii conducători ai lumii îl tratau pe Hitler cu mănuși și încercau să nu îl provoace. I-au lăsat cale liberă și ar fi putut fi învins foarte ușor, ar fi putut să-l dea la o parte și lumea ar fi arătat altfel. Nu au făcut-o și pentru asta, pentru că ei l-au lăsat în pace, au murit zeci de milioane de oameni. Istoria e o bestie care uneori ia față umană, Hitler, Zelea-Codreanu, Mussolini, alții, alții, alții, sunt exemple. Și întotdeauna m-am gândit la un lucru despre care azi nu se mai vorbește decât în treacăt, în cărți stufoase de istorie pe care nu le citește mai nimeni și în universități, dar nicidecum în lumea largă; Bine-bine, hai să zicem că Hitler, Zelea-Codreanu, alții, alții, alții, generalii și miniștrii din jurul lor, cei puternici, aveau un scop. Dar nu ei ne-au omorât. Ne-au omorât oameni ca noi. Oameni simpli ne-au omorât, oameni cu care cu câțiva ani înainte ne-am fi salutat respectuos și am fi schimbat o vorbă pe stradă, oameni cu care am fi mâncat la aceeași masă și cu care poate ne-am fi împrietenit, oameni ca noi. S-au transformat în ucigași și ne-au deportat și ne-au pus la muncă silnică și ne-au schingiuit și ne-au omorât și erau oameni ca noi, unii încă trăiesc liberi în lume și poate că niciodată, nimeni nu i-a întrebat de ce. Nimeni nu i-a pedepsit, niciodată. Și dacă au fost antisemiți, ei bine, să nu crezi că s-a schimbat ceva în sufletul lor în ziua când Hitler a fost în sfârșit învins și s-a sinucis împreună cu proaspăta lui soție sau în ziua când Goebbels s-a sinucis împreună cu toată familia sau în ziua când prea puținii oameni condamnați la Nürnberg au fost spânzurați sau, cum bine știm, și ei s-au sinucis, nu, au rămas antisemiți și vor fi antisemiți și îi vor învăța și pe alții să fie așa și povestea asta îngrozitoare nu se va termina niciodată. Nu știu de ce întreb asta, nu știu nici măcar dacă vreodată cineva va fi dispus să asculte întrebarea mea, dacă vreodată se va pune problema așa. Cert e că în 1933 eram din ce mai conștienți de antisemitismul din Cernăuți și unchiul meu, David Teitler, refugiat din Germania lui Hitler și venit să stea la noi câteva săptămâni înainte de a pleca să se stabilească la București, ne-a povestit ce se întâmpla în Germania. Nenorocirea urma să vină și peste noi, doar că nu știam.
În aceiași ani am mers și eu pentru prima dată la București, tocmai la acest unchi care ne vizitase cu un an înainte. Am vizitat orașul, mi-a plăcut Micul Paris, pe atunci am început să-mi doresc să trăiesc și eu acolo. Când m-am întors acasă, însă, m-am lovit de realitate și visele mele n-au mai fost atât de importante. Din cauza antisemitismului, am fost nevoit să abandonez școala foarte bună la care învățam. Am fost mutat la Liceul Marele Voievod Mihai, mai liberal, unde parcă nu eram atât de năpăstuit. Ca toată lumea, am încercat să-mi văd de viață. Să uit, deși știam. Profesorul meu de română a fost poetul Aurel Vasiliu, cu care puteam totuși să vorbesc și chestiuni literare independente de cursurile obligatorii de la școală. Studiam intens latina, franceza, italiana, greaca veche. Sub presiunea revendicărilor, ministrul a permis ca elevii de limbă maternă germană, printre care mă număram, să urmeze vechea programă de învățământ austriacă.
Tot atunci a început să mă pasioneze desenul. Printre alte lucruri care trebuiau învățate pentru a putea transpune lumea pe o coală de hârtie, pentru a face ca o imagine să treacă din ceea ce e viu în ceea ce rămâne și poate că nu doar rămâne, ci se face altceva, eu desenam lumânări care ardeau. Desenam lumânări care ardeau, desenam arderea, combustia, într-un fel desenam moartea, chiar dacă nu știam. Și, chiar dacă la școală eram îndemnat să învăț altceva, începeam să mă pasionez de poeți, de frații mei poeți, de oamenii cu care dintotdeauna am vorbit aceeași limbă, limba poeziei. Pentru că, vezi tu, poezia nu se scrie în mai multe limbi, așa cum s-ar putea crede. Poezia are o limbă universală în care se scrie și pe toate meridianele ea se spune la fel, de aceea poate fi tradusă. Altfel nu s-ar putea. Îi citeam cu pasiune pe Rimbaud, Verlaine, Hölderlin și Rilke și aveam să-i citesc cu pasiune întotdeauna, pentru că ei au fost primii poeți a căror limbă cu adevărat am iubit-o.
Câțiva ani mai târziu ne-am mutat, părinții meu au cumpărat un apartament pe strada Masaryk numărul 10, aproape de liceu. Influențat de unchiul meu Ezriel Schrager, am început să mă interesez de mediile socialiste și chiar să manifest un oarecare interes pentru ideile de stânga. Nu e întâmplător deci că în vara aceluiași an am participat la o reuniune clandestină a Tinerilor Antifasciști. Am citit pe atunci și primele scrieri politice: Capitalul lui Karl Marx și Manifestul Partidului Comunist de Karl Marx și Friederich Engels, dar m-am pasionat mai ales de scrierile prințului anarhist Petru Kropotkin. Tot în același an, vara, au fost promulgate Legile Rasiale de la Nürnberg, despre care ți-am mai vorbit. Coșmarul începea.
Uit să scriu aici despre prietenia mea cu Edith Horowitz. Uit și mă tem să nu închei acest mic capitol fără să spun că în casa tatălui ei l-am descoperit pe Trakl, geamănul meu în poezie. Într-un fel ciudat, erau vremuri frumoase. Nu știam ce avea să se abată asupra mea. Acasă la familia Horowitz, în biblioteca uriașă, atât de bogată și impresionantă a tatălui ei, Ilse Goldmann conducea un mic cerc de discuții economice și politice. Citeam poezie în limba germană și discutam politică. La ei acasă i-am citit cu voce tare pe Karl Marx și Rosa Luxemburg. Eu îi preferam pe Gustav Landauer și Petru Kropotkin. Acolo discutam, cântam cântece revoluționare și un cântec medieval despre ciuma din Flandra, „Flandern in Not, durch Flandern reitet der Tot” (În traducere aproximativă în limba română: Flandra-n primejdie, moartea călare-o străbate.)
În aceeași iarnă am învățat engleza aproape de unul singur pentru a-l citi pe Shakespeare, l-am descoperit pe Nietzsche, mi-am făcut curaj și le-am citit prietenilor mei primele poeme scrise de mine, nu le mai am. Pentru Ilse Goldmann am jucat scena nebuniei Ofeliei și scena Julietei la Balcon. Viața era frumoasă și eu eram Ofelia și Julieta.
Înainte, dar și după ce am dat bacalaureatul, în casa noastră au avut loc tot felul de ședințe cu privire la viitorul meu. Eu eram înclinat spre biologie și științele naturii, dar natura mai practică a tatălui meu susținea să merg totuși la o școală de medicină, așa mi-aș fi asigurat un viitor și un cabinet medical era, desigur, mai bănos decât orice post aș fi putut ocupa după studiile de biologie. Am cedat până la urmă, tata avea dreptate, medic însemna altceva. Aș fi devenit cineva, poate că viitorul ar fi fost mai simplu cu o diplomă de medicină în buzunar. Cum în Cernăuți nu era facultate de medicină și la București, în Austria sau în Germania, evreu fiind, nu aveam voie să studiez la facultate, privirile noastre s-au îndreptat către Franța. Nu Paris, căci viața acolo părea scumpă, dar Școala de Medicină din Tours era cât se poate de atrăgătoare pentru un venetic venit din îndepărtata Bucovină. Sigur că în paralel citeam și începusem să scriu poeme, dar trebuia neapărat să mă ocup și de partea practică a vieții.
Am scris deci în Franța și am fost acceptat în anul preparator. Emoționat peste orice măsură, am luat drumul Europei. Coincidență sau nu, dar aș înclina mai degrabă să cred că nu, am trecut prin Berlin în Noaptea de Cristal. Nu am știut atunci ce se întâmpla, nu aș fi avut de unde să știu, dar am aflat imediat ce am ajuns la Paris. Sinagogi arse, distruse, oameni bătuți sau chiar omorâți pe străzi și în case, o lume care se destrăma sub ochii noștri și nimeni nu părea dispus să facă aproape nimic. Sigur că mă gândeam cu frică la toate acele lucruri, oricând îmi putea veni rândul, ne putea veni rândul tuturor, nimeni dintre ai noștri nu mai era în siguranță și nu doar în Germania, așa cum aveam să vedem în foarte scurt timp. Cu toate acestea, mi-am vizitat unchiul din Paris și am profitat de ultimele zile de vacanță pentru a mă plimba prin Cartierul Latin, Montmartre, Montparnasse, pentru a vizita Luvrul și Muzeul Rodin. Poate că din Luvru n-am înțeles mare lucru atunci, nu e un loc pe care să îl vizitezi într-o zi sau în câteva ore, deși mai toți oamenii așa fac, dar pot spune că l-am văzut și mi-a plăcut. Mai mult m-a impresionat Muzeul Rodin, ca să spun drept. Și poate nu atât muzeul în sine, cât personalitatea lui Rodin și sculptura care tronează parcă în centrul vilei, Catedrala. Și azi văd în ea un soi de perfecțiune greu de atins, un fel de a spune esența cu alte instrumente decât cuvintele, un fel de a atinge absolutul. Întotdeauna când mă refer la absolut îmi amintesc și de acea Catedrală în fața căreia am stat și am tăcut prea puțină vreme, dar se pare că ceva din ea a rămas și m-a marcat. Arta există sub toate formele ei și accesul la absolut, la esențele tari nu e rezervat vreuneia, chiar dacă omului nu cred că îi va fi îngăduit vreodată pe de-a-ntregul. Rămân însă cei care-l zăresc, care-l intuiesc, care-l văd într-un mic sau mare eveniment și îl transpun în opera de artă, îl datează și prin asta ei înșiși devin nemuritori.
–
Ilustrație: Dan Perjovschi
