Deşi antologia Insula timpului (Tracus Arte, 2019, trad. Ivan Pilchin) îi aduce laolaltă pe Vladimir Korkunov, Galina Râmbu, Ecaterina Derişeva şi Lesyk Panasiuk, patru poeţi din Ucraina şi Rusia, în acelaşi spaţiu – al cărţii (în sine o insulă exotică pentru cititorii de literatură din România, al căror contact cu textele vecinilor de la graniţa nordică este unul sporadic), se păstrează, totuşi, într-o formă discretă, graniţele zonelor în care se întâmplă lumile imaginaţiei lor. Asemenea straniei zone tarkovskiene, tărâmurile poetice cuprinse între paginile antologiei sunt situate undeva în afara timpului şi a spaţiului cunoscute, într-un undeva-cândva marcat de o moarte calmă a umanului şi de absenţa oricărui sens. An- şi anti-istorică, poezia acestor scriitori cartografiază diferite suprafețe ale unui posibil Pământ post-apocaliptic (post-război, post-dezastru ecologic, post-apogeul indiferenţei şi degradării spirituale a omului), deci aflat în vecinătatea haosului, majoritatea textelor având aspectul unor colaje, a unor îmbinări echivoce de materie.
Un pic mai apropiate de realitatea socială contemporană ar putea părea textele semnate de Galina Rambu. Este vorba, însă, mai mult de o aparenţă, întrucât imaginile sărăciei, deteriorării şi neputinţei nu mai ţin de un context anume, ci sunt relevante pentru o stare perpetuă, căreia nu îi pot fi stabilite începutul sau sfârşitul, ci doar prezența dureroasă: „tatăl meu doarme pe duşumea şi noi îi aşteptăm/ salariul ca pe o minune, ca pe mesia, ca în copilărie,/ ca la sfârşitul lumii,/ când vom mânca prea mult împreună şi vom muri/ şi vom vedea strălucirea lumii fără timp” (Tatăl meu doarme pe dușumea). Sărăcia unora şi bunăstarea altora, a celor aleși – „care nu mai sunt oameni, nici materie, ci un roi tulbure/ de sisteme/ care cresc, ca niște tumori, în mediile noastre” (În ovarul meu locuiește un monstru) – reprezintă unica certitudine într-o lume în care „totul este mişcare în afara sensului” (Timpul pământului), fără scop sau direcție, și destrămare a ființelor cândva înzestrate cu un suflet, cu voință și cu memorie, transformare a lor în puri observatori, traversați de energii și imagini care îi lasă reci: într-un cadru marcat de ruinare – „loturi de săpunuri abandonate, acoperite de zăpadă; în așezare, undeva în fundul curții ceva dezmembrat strigă rezidual; dar nu e prezent cel care a tăiat, sunt resturile celui care privește, fără a comunica cu alte figuri” – o femeie își continuă din inerție treaba de bucătăreasă (pentru nimeni și a nimănui) ignorând dezastrul din jur. Aici comunicarea nu mai are nicio valoare, cuvintele rămânând forme goale, piei nefolositoare ale unor sensuri dispărute: „tu privești în arsura realității dezgolind trăsăturile reziduale ale corpului strâmbi gura preschimbată de mesajele goale ale lumii fără timp” (Timpul pământului).
Zona lui Vladimir Korkunov constituie nucleul unei lumi pe dos, în care obiectele și elementele cadrului natural, animate, devin adevăratele modele de uman/ viu, în vreme ce omul (minte și trup) intră în sfera inertului, a purului decorativ: „lucrul îmbrăcat de om îl transformă pe acesta în lucru; la moscheea de lut/ merg femeile/ din sticlă opacă” sau a materiei conductoare a unor impulsuri și mesaje la care rămâne indiferentă: „albinele zboară din gură în gură/ stupul corpului rămâne gol/ cascade de miere curg/ din ochii/ subțiați”. Fenomenul cel mai des întâlnit pe această Terra invisibilis este, așa cum se întâmpla și în lumea Galinei, de imaculare până la transparență (invizibilizare, anihilare, omogenizare) a oricărei forme de sens, zona având aspectul unui muzeu al imaginilor fără chip, al unui louvre al capodoperelor omogene.
Antropomorfizarea este procedeul predilect și al Ecaterinei Derișeva, în textele căreia „fructele visează la secetă, calculatoarele se îndrăgostesc”, au nume și gânduri care le tulbură somnul, „mașinile tinere se căsătoresc”, în vreme ce viețile oamenilor se transformă în „niște pixeli/ pe pânza pictată a morții” sau în „statui/ exponate din polietilenă într-un uriaș muzeu al dezastrului ecologic” (provocat de oameni și prin oameni). Specifică acestei zone îi este orientarea către un lexic din câmpul tehnicii și tehnologiei, devenită noua natură a lumii, prin care circulă seva informațională vidată (paradoxal) de orice informație cu/ care ar putea căpăta sens.
(Post)oamenii lui Lesyk Panasiuk nu se dizolvă în tehnologie, ci involuează din sistem în parte. Ei se comprimă în inimă, „o cratăţă goală”, care bate fără a simţi, cu mici variaţii de ritm şi tensiune determinate de adierea vântului. Ei îşi lasă ochii spre adăparea păsărilor, îşi aruncă limba. Zona configurată de poezia sa emană ceva din fascinaţia, stranietatea şi însingurarea acelor oraşe abandonate, (re)acoperite de vegetaţie, numai că această zonă nu a fost părăsită niciodată, ci pur şi simplu oamenii au încetat să fie (oameni).
Dacă literatura avangardistă, fascinată de hazard (ridicat la rangul de principiu creator) repunea cuvintele în stadiul lor inițial, în matricea din illo tempore, pentru a multiplica la infinit sensurile, poezia contemporană, precum cea semnată de autorii cuprinși în antologia Insula timpului, marchează un soi de moarte a cuvintelor, a căror posibile sensuri par a fi în totalitate epuizate. Sensul nu mai este nici de ordin metafizic, nici de ordin relativ, construit (se pierde orice dorinţă/ intenţie de a mai ridica asemenea construcţii fragile), el nu mai este şi atât, locul său fiind luat de senzaţia pură, nefiltrată. Colajul – ca tehnică de creație menită să ducă împreună cuvinte și imagini care, altfel, nu s-ar regăsi în același context, pentru a le împrospăta prin defamiliarizare, are în textele acestor scriitori rolul (unic) de a sublinia (încă o dată) neutralizarea, des-ființarea semantică și ontologică.
