Cenaclul Flacăra. Despre o controversă istoriografică și nu numai…

La editura Cetatea de Scaun din Târgoviște, a apărut recent un volum dedicat Cenaclului Flacăra. Semnat de istoricul Alexandru Mamina și purtând titlul Cenaclul Flacăra. Istorie, cultură, politică, volumul a primit și recenzii pozitive, dar și critici aprinse. În unele medii online, critica a depășit uneori limitele decenței și a luat forma unor atacuri vulgare la adresa autorului, comentatorii recunoscând însă candid că n-au citit de fapt cartea.

Lăsând deoparte cronicile pozitive, în versiunile negative și în comentariile online s-a spus despre autor că este un „diletant profesional” – vasăzică, nu are pregătirea necesară ca să se pronunțe asupra subiectului. Unii au afirmat că este prea bătrân ca să poată aborda tema „corect”, că aparține „generației vechi”, fiind deci corupt de propaganda și ideologia comunistă. Alții i-au reproșat că este prea tânăr și, prin urmare, n-a cunoscut realitatea atroce a comunismului – și cum poate cineva, oare, să analizeze o perioadă istorică pe care n-a trăit-o sau pe care a cunoscut-o prea puțin?! S-a mai spus că autorul susține și justifică regimul criminal al lui Nicolae Ceaușescu, că îl lăudă pe Adrian Păunescu și Cenaclul Flacăra, comunismul național și naționalismul ceaușist. Despre carte s-a zis că este „foarte slabă”, că „nu se poate înțelege ce a vrut autorul să spună”, că prea multe pagini ale volumului sunt dedicate unui tabel și unor transcrieri de poezii, cântece și interviuri cu foști membri ai cenaclului, în vreme ce numărul paginilor dedicate analizei ar fi, prin comparație, prea puține. Așadar, autorul a fost ridiculizat că a numărat cântece și poezii de către unii care i-au numărat la rândul lor paginile.

Cercetarea și publicarea rezultatelor cercetării sunt domenii foarte competitive și foarte expuse criticii, în general, răutățile, răzbunările, acuzațiile, mârlăniile pe care și le împart reciproc unii autori nefiindu-le nicicum străine. Din punctul acesta de vedere, n-ar trebui, poate, să existe nici mirări și nici sensibilități prea mari în rândul celor care scriu. Situația se complică încă și mai mult, dacă în centrul cercetării se află trecutul nostru recent, după cum o dovedesc și reacțiile agresive la volumul lui Alexandru Mamina. Problema nu rezidă în faptul că un volum sau altul, că un articol sau altul, că o teză sau alta despre „trecutul comunist” sunt foarte dur criticate sau chiar respinse. Problema rezidă în modul în care este formulată critica. Nu de puține ori, în loc să găsim în recenzii și cronici evaluări constructive asupra cercetării, însoțite de argumente și dovezi, găsim aprecieri despre persoana autorului și despre (in)competențele, sale, insinuându-se – sau chiar afirmându-se deschis – că autorul este ilogic și neinteligent. Nu de puține ori, „dovezile” recenzentului sunt de fapt citate scoase din context și sucite până când nu mai au nimic de-a face cu teza textului original și nu de puține ori recenzentul selectează din text doar ceea ce-i folosește, trecând sub tăcere capitole întregi și poziții care nu-i convin. Uneori, recenzentul pare că este mai puțin preocupat să înțeleagă textul și teza autorului față de subiectul discutat și mai degrabă preocupat să arate lumii întregi cât de multe știe el despre subiect și ce inteligent este el, spre deosebire de autorul textului recenzat care nu știe – iată! – nimic și care prezintă o versiune „greșită” a „realității”, depărtându-se, deci, de „adevărul istoric”!

Ajungem, astfel, la o veche și complicată întrebare: este posibilă obiectivitatea în scrierea istorică? Cu alte cuvinte, poate fi realitatea trecută cunoscută și revelată așa cum a fost ea cu adevărat? După cum știm, există două răspunsuri principale și fundamental opuse la această întrebare. Simplificând, firește, primul răspuns (la care mă raliez și eu) consideră că istoricul nu poate fi (complet) obiectiv, că obiectivitatea (absolută) este imposibilă. Istoricul scrie într-un context istoric specific, s-a format într-un anumit mediu cultural și politic, are anumite convingeri despre lume și anumite preconcepții despre cunoaștere, are acces la un număr limitat de (re)surse. Cercetărorii prezintă, interpretează, explică trecutul în manieră diferită. Ei selectează anumite evenimente, procese, fapte din trecut, dar ignoră altele. Subiectele alese sunt apoi analizate, interpretate, explicate pe baza propriei selecții de surse. Chiar și atunci când se propunță asupra aceluiași subiect, pe baza acelorași surse, cercetătorii pot ajunge (și deseori ajung) la concluzii diferite, în funcție de perspectiva, obiectivele, metodele sau abordarea lor filozofică/teoretică/metodologică. Al doilea răspuns spune că obiectivitatea poate fi obținută prin metode științifice riguroase, care pot conduce la cunoașterea realității așa cum a fost ea cu adevărat; în această viziune, unele interpretări despre trecut sunt (mai) corecte, iar altele sunt (mai) greșite.

În esență, lui Alexandru Mamina i se reproșează că prezintă „greșit” istoria trecutului nostru recent, că „adevărul istoric” este altul, că metodele sale de lucru nu sunt cele „corecte”, că are o agendă ascunsă – anume să-l laude pe Adrian Păunescu și Cenaclul Flacăra. I se reproșează deschis „prezentarea în lumină pozitivă a fenomenului Păunescu & Flacăra”. I se atrage atenția că un istoric „nu poate ignora anumite realități precum: transformarea cenaclului în spectacol și scăderea calitativă a conținuturilor, megalomania lui Adrian Păunescu și personalizarea întregului fenomen, existența unor mesaje propagandistice, proslăvirea lui Ceaușescu”. Autorul este certat ba că „ignoră” aceste aspecte, ba că le „minimalizează”, „în așa fel încât [Cenaclul] Flacăra să apară cât mai bine, cât mai puțin pro-regim și cât mai mult contra”.[1]

Recunoaștem în această reacție negativă o problemă mai veche a istoriografiei comunismului românesc: când un autor scrie despre perioada comunistă – în orice aspect al ei (cultură, educație, drepturi politice ale femeilor, politică externă, politică economică, cenzură, critică literară, dizidență etc.) – într-o manieră care i se pare recenzentului că nu cadrează în vreun fel cât de mic cu teza proprie despre ce a fost și ce n-a fost comunismul, despre cum trebuie și cum nu trebuie scrisă istoria comunismului, despre cât de „rău” a fost comunismul și despre cum și cât trebuie acesta criticat și mai ales condamnat, atunci acel autor riscă acuzații de tot felul, de la nepricepere profesională la „militantism” „întru resuscitarea cadavrului comunist”, după cum spunea cineva odată.[2] Această tendință este cunoscută, recunoscută și aspru criticată de Alexandru Mamina pe parcursul întregului său volum. De fapt, cartea Cenaclul Flacăra. Istorie, cultură, politică nu este doar despre Cenaclul Flacăra, ci și despre cum se reflectă în istoriografie trecutul noastru recent, „istoria”, „cultura” și „politica” din titlu referindu-se în egală măsură la anii regimului Ceaușescu și la anii postdecembriști, mai exact la rememorarea comunismului în anii postcomunismului. Folosind ca pretext Cenaclul Flacăra, autorul argumentează că natura opresivă și eminamente „rea” a comunismului reprezintă principala paradigmă teoretică și interpretativă din istoriografia domeniului. Linia istoriografică generală asupra comunismului românesc a prins contur în anii 1990, când istoria ca domeniu științific a fost repede instrumentalizată politic și acaparată profesional de o mână de oameni. Ei sunt cei care au dat principalele direcții de cercetare și interpretare – direcții rămase normative până în zilele noastre, chiar dacă în anii 1990 accesul la surse primare era cvasi-inexistent și chiar dacă generațiile de istorici între timp s-au mai schimbat. În cuvintele autorului,

„Reluarea monocordă a problematicii represiunii în diferite contexte instituționale și chiar oficiale a generat un fel de canon interpretativ și totodată o anumită comoditate intelectuală, în sensul că mai mulți dintre aceia care s-au ocupat de comunism au rămas blocați la nivelul abordării de la începutul anilor 1990, rezumându-se la evocarea convențională a terorii, supravegherii și cenzurii” (p. 44).

Fără a nega sau relativiza tarele și crimele comunismului, Mamina contestă tendința de a scrie programatic o istorie „condamnatorie” și demonizatoare, a cărei unică țintă este să demonstreze cât de „rău” a fost regimul comunist. Propune alternativa ca istoricul să fie preocupat nu de „bine sau rău”, de „lăudabil sau blamabil”, ci „de explicație, cunoștere și adevăr” (p. 29). În opinia sa, Cenaclul Flacăra a fost prezentat anterior – de specialiști și nespecialiști deopotrivă – într-o manieră simplistă și incompletă. Istoria cenaclului a fost spusă și percepută „în logica binară a sintagmei ori-ori” (p. 25) – ori bun, ori rău, ori o mișcare de propagandă comunistă, ori un spațiu al libertății, orice altă variantă fiind exclusă. În istoriografie și în presa de opinie sau de cultură, a predominat „sentința” că cenaclul a fost doar „o întreprindere culturală propagandistică”, deci „rea” (p. 27) a regimului comunist, la care unii, „cei buni” (precum artiștii de valoare), s-au raliat din naivitate, iar alții, „cei răi”, s-au raliat din oportunism și ticăloșie. În această linie de interpretare, pe care Mamina o contestă puternic, societatea era împățită, „cel puțin sub aspectul funcționarii sale politico-administrative, între colaboraționiști și rezistenți, între oportuniști și oameni de bună credință – la limită, cu o sintagmă proprie anticomuniștilor militanți, între «călăi și victime»” (p. 44). Literatura anterioară a privit Cenaclul Flacăra prin lentila prezentului postcomunist, autorii săi simțindu-se moral superiori și condamnându-i pe actorii vremurilor trecute, care nu au fost în stare să se ridice la înălțimea standardelor morale anticomuniste ale postcomunismului de astăzi. Cu alte cuvinte, Mamina critică istoriografia anterioară pentru prezentismul său – pentru vina de a interpreta trecutul prin lentila normei (morale) prezente. Se propune, în schimb, soluția prezentării faptelor așa cum au fost, precum și evitarea interpretării trecutului în termeni de „bine sau rău”, „lăudabil sau blamabil”, căci „binele și răul sunt categorii etice”, care nu au „valoare analitică” (p. 47-48).

Așadar, Mamina intră în categoria celor care consideră că istoricul are „posibilitatea de a surprinde corect realitatea” trecută (p. 43), care poate fi, deci, revelată prin folosirea de metode științifice riguroase. În opinia sa, obiectivitatea în istorie poate fi atinsă, iar orice altă premisă epistemologică „echivalează cu a proclama de fapt propria ignoranță și inadecvare la raționalitatea și rigorile domeniului de activitate” (p. 37). Ca și înverșunații săi critici, care cred că ei și numai ei au dreptate, și Mamina consideră că adevărul istoric este unul singur și că acesta – cel puțin în materie de Cenaclu Flacăra – îi aparține. În opinia sa, cei care au scris despre Cenaclul Flacăra exclusiv ca spațiu al propagandei, îndoctrinării și colaborării ticăloase cu regimul se fac vinovați de „clișee comune”, de „șabloane curente”, de ralierea la „scheme teoretico-ideologice prestabilite”, „eludând cea mai mare parte a materialului documentar” și producând în consecință „un discurs moralisto-justițiar” care se depărtează de realitatea istorică. Când astfel de „idei teziste” sunt produse de nespecialiști (adică de „literați, jurnaliști, comentatori politici autoimpovizați, precum Eugen Negrici, Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu”), iar nu de istorici sau politologi, atunci Mamina nu se sfiește folosească termenul „diletanți în materie de cercetare istoriografică” (p. 28-29). Ei sunt criticați că se lasă influențați de opțiunile lor politice prezente și mai cu seamă de anticomunism, sunt acuzați de subiectivism și de incapacitatea de a se raporta obiectiv și analitic la recentul trecut comunist.

Există o anumită contradicție în argumentația lui Mamina. Pe de o parte, contestă abordarea de tipul tertium non datur și îi critică pe cei care au „certitudini indiscutabile”, pe cei incapabili să accepte idei care le-ar putea tulbura convingerile anterioare (p. 25 p. 27), dar, pe de alta, respinge ca eronate și clișeistice ideile pe care nu le împărtășește. Cu toate acestea, în opinia mea, argumentația sa despre „istoriografia recriminatorie” rămâne demnă de luat în seamă. Caracteristicile acestei „istoriografii recriminatorii” sunt următoarele:

  1. Evidențiază „natura eminamente opresivă a regimului comunist și a ceaușismului în limitele comunismului” (p. 43);
  2. Abordează comunismul „preponderent în termeni etici” (p. 43), privindu-l prin lentila anticomunismului post factum;
  3. Fiind preocupată preponderent de represiune, teroare, cenzură, supraveghere, tinde să treacă cu vederea alte aspecte (precum existența zilnică în România comunistă); În rarele cazuri în care alte aspecte sunt luate totuși în considerare, atunci ele sunt privite exclusiv prin lentila naturii opresive și „rele” a regimului; Cu alte cuvinte, natura opresivă a regimului reprezintă paradigma teoretică, interpretativă a scrierii despre trecutul comunist;
  4. Orice analiză și orice text care nu se încadrează în limitele anticomunismului militant sunt acuzate că militează la rândul lor pentru întoarcerea comunismului, că prezintă nostalgie pentru comunism sau că se depărtează de adevărul istoric;
  5. Crede că realitatea socială este cea din documentele oficiale și din cuvântările lui Ceaușescu, fără a observa discrepanța dintre acestea și realitatea socială; acordă prea mare atenție documentelor produse de administrația și conducerea României comuniste și ignoră sau nu acordă suficientă atenție altor tipuri de surse.

Termenul „istoriografie recriminatorie” nu sună parcă foarte bine, iar discuța despre surse merită unele clarificări și nuanțări. Cu toate acestea, descrierea sa rămâne valabilă și merită toată atenția. Premisa teoretică de la care Mamina își construiește argumentația este că, deși a fost o constantă a sistemului comunist, „represiunea nu reprezintă singurul (subliniere în original) factor explicativ al existenței sociale din epoca respectivă”. „Nu trebuie presupus, așadar, că viața oamenilor s-ar fi consumat esențialmente într-o dispută de uzură cu puterea”. „Viața de zi cu zi a oamenilor, în familie sau la serviciu, în timpul liber, cu prietenii” nu s-a desfășurat „în termenii unei confruntări neîncetate și obsesive cu autoritățile”, iar „relația oamenilor cu autoritățile a fost mai nuanțată decât presupune clișeul acestui prezumptiv război de gherilă (subliniere în original) informal” (p. 44-45). Pe bună dreptate, se arată că:

„Oamenii de atunci nu au trăit persecutați permanent de ideea că sunt urmăriți și pasibili de vreo condamnare. Ei au experimentat, pe lângă temeri și lipsuri, și momente favorabile, oportunități, bucurii personale, au întemeiat familii, au avansat în carieră, au socializat cu colegii de serviciu, au petrecut cu prietenii, pe fondul unei acomodări firești, individuale și colective cu normele și rigorile regimului. Cum s-ar zice, exista viață și dincolo de constrângere, de fapt în paralel cu aceasta, perioada comunismului cunoscând și atmosfera ludică din reclamele amintite [la înghețata Napoca și la Pepsi Cola]. Abordarea moralist-condamnatorie distorsionează realitatea în așa fel încât aceia care au trăit-o nu o mai recunosc. Nu o mai regăsesc, deoarece, în loc să regăsească în descrieri experiențe familiare, li se oferă imaginea plină de stereotipii a unei lumi acaparate până la saturație de comandamentele partidului, supravegherea Securității și temele redundante ale propagandei. În această lume nu putea să existe, deci, nimic mai pozitiv sau agreabil, totul trebuia să fie rău, amenințător sau reprobabil” (p. 47).

În lumina acestui citat, pare într-adevăr „absurdă” (p. 27) ideea că, prin participarea la spectacolele Cenaclului Flacăra, un artist devine automat complice la răspândirea propagandei comuniste și că participarea sa se explică fie prin naivitate, fie prin ticăloșie, o a treia cale neexistând. La fel de absurdă este și ideea că spectatorii ar fi devenit complici ai regimului sau soldați îndoctrinați, fără gândire proprie, doar pentru că au participat la spectacolele cenaclului, fredonându-i melodiile deseori patriotarde. „În fond, este vorba să le restituim oamenilor umanitatea” (p. 54), scrie Mamina.

O altă premisă teoretică a lucrării este aceea că nu toate directivele și proiectele trasate de partid sau de Ceaușescu însuși erau puse în aplicare și luau formă concretă întocmai și la timp, mai ales sub raport social. Observând „decalajul dintre directivele puterii și practicile curente la nivel local”, Mamina notează că „se întâmpla ca, în viața de zi cu zi, înșiși exponenții regimului să încalce unele normative formale, adaptându-și acțiunile condițiilor concrete”. Din acest punct de vedere, „conceptul totalitarismului se referă la o anumită formulă de organizare instituțională, dar nu prescrie, sub raport analitic, omologarea întregii existențe sociale cu intențiile puterii” (p. 56).

Așadar, cu această carte, Mamina își propune – și în opinia mea și reușește – să demonstreze că Cenaclul Flacără nu a fost doar propagandă și doar îndoctrinare, după cum nu a fost nici doar libertate și doar frondă. Cenaclul „nu poate fi epuizat printr-o etichetare simplistă, unilaterală” – nici „condamnatorie”, nici „elogioasă” (p. 26) – în istoria sa existând nuanțe, evoluții, transformări. Teza autorului este că Cenaclul Flacăra a fost și spațiu al propagandei și spațiu al libertății, și zonă de colaborare cu regimul și zonă de frondă. Fără „a intenționa să minimalizeze relevanța istorică a oricărei pactizări cu regimul, sub pretextul că nu se putea altfel” (p. 45), autorul susține că „represiunea nu reprezintă singura cheie de înțelegere a funcționării regimului” (p. 54) și că acolo unde unii autori văd doar oportunism și colaboraționism, putem găsi, de fapt, (și) „strategii de adaptare” sau „tentative de instrumentalizare a sistemului, cu scopul de a obține unele concesii, obiectiv irealizabil printr-o confruntare directă ori prin afectarea unei atitudini puriste de tipul totul sau nimic” (p. 51). Se argumentează convingător că realitățile sociale nu pot fi înțelese și explicate doar prin raportare la voința conducătorului unic, la directivele și ideologia de partid sau la factorul represiunii. În opinia autorului, „înregistrarea documentelor de partid” și accentul asupra voinței lui Ceaușescu reprezintă o „viziune simplistă” (p. 58). Se propune, în schimb, ca atenția să se întoarcă spre motivațiile conjuncturale, spre opțiunile subiective ale actorilor, spre relațiile interpersonale și, mai presus de orice, spre analiza „materialului documentar”, adică a pieselor cântate, recitate, puse în scenă în cadrul Cenaclului  Flacăra. Pot accept ideea că textele poeziilor și cântecelor de pe scena Cenaclului pot avea o anumită semnificație, care să merite atenția noastră și care să ne fie revelată prin apelul la unele metode de analiză cantitativă. Cred însă că valoarea volumului ar fi crescut și că argumentele sale ar fi fost mai convingătoare dacă autorul ar fi apelat și la arhiva CC al PCR și, respectiv, arhiva UTC (Cenaclul fiind subordonat Uniunii Tineretului Comunist). În opinia mea, natura relației dintre Cenaclul Flacăra și liderii săi, pe de o parte, și regim și conducrea PCR, pe de alta, nu poate fi cercetată fără a lua în considerare și sursele oferite de aceste două arhive. La fel de utilă ar fi putut fi și o mai bună valorificare a interviurilor realizate de autor cu unii participanți la Cenaclul Flacăra (George Stanca, Mircea Florian, Marcela Saftiuc, Dan Chebac, Dan Andrei Aldea, Ilie Vorvoreanu, Ilie Stepan, Adriana Ausch Simmel, Nicu Alifantis, Evandro Rossetti, Eugen Cristea, Adrian Ivanițchi, Mircea Bololan, Mihaela Popescu (Mărginean), Victor Socaciu, Zoia Alecu, Ducu Bertzi, Cristian Buică, Sorina Claudia Feier (Bloj), Mayay Gyözö, Florin Săsărman). Publicate în finalul volumului, aceste interviuri sunt de o incontestabilă valoare documentară, pe care, cu siguranță, cercetări viitoare o vor observa.

Mamina vede apariția și evoluția Cenaclului Flacăra în continuarea mișcărilor culturale create în jurul Junimii, Sburătorului sau Grupului Criterion. Cenaclul a fost înființat în septembrie 1973, de Adrian Păunescu, care tocmai fusese numit redactor-șef al revistei „Flacăra” și care tocmai se întorsese din SUA, unde fusese martor al mișcării Flower Power și al unor spectacole muzicale uriașe. „Cenaclul propriu-zis a durat în linii mari opt luni, între septembrie 1973 și mai 1974” (p. 85), ulterior transformându-se treptat în „cenaclu-spectacol” sau „cenaclu de masă”. În 1978, Cenaclul Flacăra organiza primul său spectacol pe un stadion, în fața a 30 de mii de spectatori, iar în ultimul său turneu prin țară, în martie-mai 1985, a susținut în total 72 de manifestări artistice în fața a 281.200 de spectatori. Autorul remarcă degradarea treptată a calității spectacolelor și a publicului, lipsa de valoare artistică a unor piese, folosirea exagerată a textelor lui Adrian Păunescu în spectacole, agresivitatea și caracterul meschin arătate de Păunescu în multe situații, laudele aduse de acesta regimului și lui Ceaușescu.

Într-o foarte mare măsură, volumul este despre Adrian Păunescu. Se notează dorința sa de parvenire, stilul autoritar și arogant în relația cu publicul și cu artiștii, ridicolul de a transforma spectacolele cenaclului într-o înșiruire de declamări ale propriilor texte, scrisorile jenante pline de laude și mai jenante adresate lui Nicolae Ceaușescu. „Caracterul dominator, aviditatea de glorie, de confort și de bani i-au alimentat progresiv comportamentul clientelar – sau altfel spus oportunismul” (p. 291-292), scrie Mamina.  Pe de altă parte, însă, se remarcă talentul literar al poetului – cu multe citate din poezii diverse, menite a dovedi fronda față de regim, grija față de artiștii tineri și meritul de a fi descoperit și încurajat viitori mari artiști, contribuția sa și a Cenaclului Flacăra la culturalizarea publicului,

Principalele surse de documentare pentru Mamina au fost colecția revistei „Flacăra”, care publica cronici despre activitățile Cenaclului, înregistrările emisiunii Radio Cenaclul Flacăra, înregistrările concertelor cenaclului, cele 12 discuri din colecția „Cenaclul Flacăra”, o serie de dosare dedicate lui Adrian Păunescu și cenaclului și aflate în arhiva CNSAS. O atenție deosebită a acordat Alexandru Mamina textelor cântecelor și poeziilor prezentate în spectacolele cenaclului. Pentru acesta, principala sursă de documentare, cea mai credibilă, este „ce s-a cântat și recitat la Flacăra” (p. 98). Aceste texte au fost clasificate după temă și mesaj în afectiv-meditative, național-istorice, umanist-contestatar, partinic și pro-regim, social-generațional, ludic, folcloric, muzică clasică, preluări/traduceri din repertoriul internațional și o ultima categorie – „neidentificabile”. Mamina inventariază 2243 de „momente literar-artistice și secvențe declarative, pe care le plasează într-un tabel, care-i permite să realizeze o analiză cantitativă. Ajunge astfel la concluzia că în istoria Cenaclului Flacără cel care a predominat a fost registrul afectiv-meditativ, cu 704 producții între 1973 și 1985, față de 175 în registrul național-istoric, 154 – în cel umanist-contestatar, 229 – în cel folcloric, 35 – în cel de partid. Folosit ca instrument de analiza cantitativă, tabelul – care se întinde într-adevăr de la pagina 145 la pagina 282 – dovedește, scrie Mamina, că ponderea textelor pro-regim a fost relativ mai mică și că Cenaclul Flacăra a reprezentat „un spectacol cu două sisteme”, având atât „o coordonată culturală autentică, inclusiv cu note subversive la adresa regimului respectiv”, cât și o latură propagandistică”. Autorul opinează că Cenaclul Flacăra nu ar fi putut exista – sau că promotorii săi, și în special Adrian Păunescu, au crezut că cenaclul nu ar fi putut exista – dacă nu s-ar fi inclus în spectacolele sale, din când în când, și trimiteri la iubitul conducător, la rolul măreț al partidului în construirea societății socialiste multilateral dezvoltate, la ridicarea omului nou. „Într-o dictatură, libertatea nu este regula, ci excepția. Ca atare, limitele ei, oricum restrânse, trebuie negociate cu puterea, mai precis, trebuie făcute concesii, de la salvarea aparențelor până la declarații formale de conformitate cu aceasta” (p. 286).

Cât de formal a fost Păunescu în relația sa cu partidul și cu Ceaușescu este o chestiune care merită încă investigată. Mamina pare că încearcă să păstreze un echilibru între contestarea și acceptarea Cenaclului și a liderului său. Admite că Păunescu a fost cert legat de cultul personalității lui Ceaușescu, dar contestă ideea că ar fi fost un „poet de curte al conducătorului” (p. 289).  Deși susține că Flacăra a fost și spațiu al propagandei și spațiu al libertății, autorul pare că vrea să demonstreze că „Cenaclul Flacăra nu a fost prioritar un instrument de propagandă în serviciul regimului, adică nu s-a ocupat esențialmente de proslăvirea comunismului și a lui Nicolae Ceaușescu” (p. 303) și că textele de proslăvire a regimului și a conducătorului erau numai „formal” legate „de temele discursului oficial”, o strategie de legitimare a existenței cenaclului în fața autorităților, de la care Păunescu a pornit pentru a revendica „un spațiu de libertate pentru actul cultural sau chiar, în anumite limite permisibile, pentru atitudinile de dezacord moral și atitudinal cu sistemul” (p. 303).

Discutând tema naționalismului, deseori invocat/cultivat pe scena Cenaclului Flacăra, Mamina avansează teza conform căreia „naționalismul nu poate fi atribuit, eventual «imputat», exclusiv comunismului în variantă ceaușistă” (p. 311). Naționalismul – care la Mamina nu are un sens peiorativ – a apărut în zorii modernității și a crescut treptat, fiind drag poporului român anterior venirii la putere a comuniștilor. „Comunismul nu a făcut decât să continue, în alți termeni ideologici, o evoluție structurală anterioară”. Regimul comunist a optat pentru tactica legitimării prin apelul la naționalism, pentru că populația României era deja sensibilă la astfel de mesaje. Nu societatea a fost cea care a fost educată de regim în spirit naționalist, ci regimul a fost cel care a prelut din societate temele naționaliste. Nu este întâmplător că eroii revoluțiilor de la 1821 și 1848 sunt deseori invocați în cântecele cenaclului și nu este întâmplător, continuă Mamina, că tinerii revoluției din 1989 au intonat „Deșteaptă-te, române!”, pe care îl știau de la spectacolele Cenaclului Flacăra; tot acolo a fost deseori evocată ziua de 1 decembrie – deloc întâmplător viitoarea zi națională a României. În cuvintele autorului,

„Regimul a fost nevoit să recurgă la referințele istorice consacrate, anterioare comunismului, retorica sa intrând astfel în conjuncție cu afinitățile publicului, care privilegia tradiția luptei pentru libertate, unire și independență, pe filiera tradiției pașoptiste. Doar că în felul acesta nu societatea a fost infuzată ideologic de regim, ci regimul și-a însușit reperele simbolice ale societății, propaganda oficială nefăcând practic altceva decât să cauționeze și să amplifice un imaginar istorico-național în fond liberal-democratic, așadar un imaginar concurent și de natură a submina moral și volițional atașamentul populației față de regim (p. 313)”.

Mamina „nu susține că la cenaclul s-a pregătit în mod deliberat (subliniere în original) revoluția” din 1989 (p. 324) și „nu afirmă că istoria expusă la cenaclu a fost întotdeauna conformă cu adevărul”. Sugerează însă că cenaclul a avut contribuția sa, că „naționalismul exersat acolo a susținut o dinamică în discordanță cu organizarea și cu interesele regimului” (p. 326), că „în tradiția pașoptistă, naționalismul promovat la Flacăra nu era incompatibil cu influențele culturale din străinătate și că, pe această cale, cenaclul a contribuit la propagarea modelelor muzicale și atitudinale occidentale în societatea românească.”

Gândită ca răspuns și contrargument pentru cei care au susținut până acum că Cenaclul Flacără nu a fost decât un instrument de propagandă și îndoctrinare, folosit de regimul comunist împotriva cetățenilor săi prin intermediul unor oportuniști fără scrupule, volumul cade poate, pe alocuri, în capcana de a insista prea mult asupra contrariului. Dar asta nu înseamnă că elogiază regimul, cenaclul sau pe Adrian Păunescu. Care aspecte predomină – cele care ar putea fi interpretate „pro-regim” sau cele cu conotații anti-regim? Este greu de spus. Cine vrea răspuns la această întrebare va trebui probabil să apeleze la vreo metodă de analiză cantitativă.

Sunt de acord cu ideea generală că istoria are și o funcție morală și că istoricul are datoria de a critica și de a se indigna de crimele și nedreptățile pe care le descoperă în cercetările sale. A accepta funcția morală a istoriei însă nu echivalează cu a ignora sursele și a scrie știind dinainte unde vei ajunge – eventual la prezentarea în lumină negativă a fenomenului Păunescu & Flacăra sau a oricărui alt aspect legat în vreun fel de comunism. A accepta funcția morală a istoriei nu înseamnă nici a scrie în dualitatea bine-rău, a cerceta doar pentru a răspunde la întrebarea dacă fenomenul/procesul/evenimentul/omul X a fost bun sau rău, după cum a nu spune despre X că a fost rău, nu echivalează cu a spune că a fost bun – și viceversa. Dincolo de acordul sau dezacordul nostru cu unele idei ale autorului, volumul merită toate atenția și considerația, fiind o contribușie originală și pe alocuri chiar îndrăzneață între lucrările care se străduiesc să prezinte trecutul nostru recent.

(Alexandru Mamina, Cenaclul Flacăra. Istorie, cultură, politică, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2020)

[1] Mihai Ghițulescu, „Circul Flacăra”, în Ramuri, nr. 8/2020, p. 6.

[2] Citat din Luminița Marcu, „Bianca Burța-Cernat și Paul Cernat o reevaluează pe Monica Lovinescu”, 18.02.2015, la https://www.contributors.ro/bianca-bur%C8%9Ba-cernat-%C8%99i-paul-cernat-o-reevalueaza-pe-monica-lovinescu/, accesat la 13.09.2020.

Publicat în Idei, IstorieRecomandat0 recomandări

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Supportscreen tag