În cadrul unuia dintre evenimentele organizate cu ocazia celei de‑a patra ediții a Festivalului Internațional al Culturilor Digitale Novembre numérique/Noiembrie Digital, la Institutul Francez din România la Iași, artistul Dorin Baba a expus și prezentat alături de Petru Bejan (curator) o parte dintr‑un nou proiect artistic, Chanson infinie/Cântec nesfârșit, care reflectă impactul de netăgăduit al influenței artificiale în ceea ce unii numesc „epoca postumanistă”. Plecând de la ideea conștientizării a ceea ce ne oferă deja această realitate numerică în prezent, autorul evidențiază și un posibil rezultat al progresului digital într‑un viitor extrem de apropiat.
Cele șase busturi robotizate – constituind un grup coral inanimat sau animat deopotrivă, grație intruziunii inteligenței artificiale – realizate din sârmă și silicon chiar de Dorin Baba și cărora le‑au fost implantate hard disk‑uri miniaturale, ce conțin o gamă largă de sunete și vocalize, oferă prestații independente, în funcție de mișcările și proximitatea spectatorilor. Finalitatea este reprezentată de o compoziție alcătuită din informațiile fonice pe care le au la dispoziție în memoria lor digitală și pe care le selectează în mod aleatoriu, compoziție care nu se repetă. Ideea de finalitate ar putea rămâne, totuși, doar la nivel declarativ, căci produsul rezultat din „efortul comun” al siluetelor inteligente nu se apropie de un sfârșit, după cum bagajul numeric încorporat le permite să ni se înfățișeze mereu altfel în creația lor muzicală.
Făcând trimiteri inclusiv la conceptele vizionare ale filosofilor existențialiști din secolele al XIX‑lea și al XX‑lea (Friedrich Nietzsche sau Martin Heidegger), autorul insistă și pe ideea de „creativitate a inteligenței artificiale” (prin expunearea unei idei futuriste), într‑o epocă în care acest abrupt avans tehnologic stârnește opinii pozitive, dar și îngrijorări întru totul justificate. Cu o perspectivă întoarsă către spectator, într‑un posibil asentiment cu Velázquez (Las Meninas) sau Manet (A Bar at the Folies‑Bergère), „tabloul” ce‑ar fi surprins nefamiliarul într‑o formă statică și exterioară nouă își șterge granițele printr‑o devenire totală, care ne cuprinde în același spațiu pe toți.
Prezenți, împreună, într‑un exercițiu de descifrare, încercăm să lămurim problema creativității – este ea un accent pur omenesc ori are de‑a face cu natura vieții în sine? Nu este arta chiar rodul aleatoriului? Dorin Baba ne pune față‑n față cu acest posibil act de cruzime – încununat, desigur, de cele mai bune intenții –, propunându‑ne o potențială oglindă vie care ne împinge din lumina reflectoarelor către un loc oarecare din sala umanității, unde, deși creativitate irumpe în realitate în felurite moduri, noi nu mai putem avea reflexul de a ne identifica drept creatori, ci poate simpli intermediari a ceea ce există oricum și deja. Problema ierarhică, a prioritizării unor ființe în detrimentul altora dispare, și departe de vreo nuanță a egalizării ori anulării diferendului, premisa unui cântec nesfârșit nu poate fi alta decât invitația de a privi arta de pretutindeni, pentru totdeauna, căci privind, devii creator.
