Text al Martei Caraion (în imagine), fiica scriitorului, prezentat la evenimentul „Centenar Ion Caraion”, de la MNLR, 29 mai 2023, și publicat în exclusivitate în revista Timpul.
Muzeul Național al Literaturii Române a marcat centenarul nașterii poetului, eseistului și traducătorului Ion Caraion (24 mai 1923 – 21 iulie 1986) printr-un eveniment de tip remember, care a avut loc luni, 29 mai 2023. Au participat: Marta Caraion – fiica poetului –, Mariana Sipoș, Ioan Cristescu (director general al MNLR), Paul Cernat, Sorin Ivan; moderator: Alexandru Dumitriu.
În cadrul manifestării s-a lansat ediția anastatică, publicată de Editura Muzeul Literaturii Române, a volumului de versuri Panopticum (1943), cu care a debutat, la 20 de ani, Ion Caraion. Potrivit unui comunicat MNLR, titulatura inițială a plachetei fusese, conform mărturisirii autorului, Circ domestic. Tirajul cărții a fost confiscat după apariție, fără a beneficia de difuzare, Panopticum fiind, până în prezent, o raritate bibliofilă, veritabil document de istorie literară.
Prin această reeditare, MNLR recuperează simbolic, după 80 de ani, debutul vitreg al unui mare poet, se mai scrie în comunicatul MNLR.
În cadrul evenimentului, s-a făcut o avanpremieră a volumului Dacă veți înțelege, dacă măcar acum veți înțelege. Reconstituirea adevărului în „cazul Ion Caraion” de Mariana Sipoș, în curs de apariție la Editura Eikon.
Revista Timpul publică în exclusivitate textul scris de Marta Caraion și citit cu acest prilej.
Doresc în primul rând să mulțumesc Muzeului Național al Literaturii Române din București, în special domnului director Ioan Cristescu și domnului Alexandru Dumitriu care au avut inițiativa acestui eveniment – Centenar Ion Caraion – și să-mi exprim toată recunoștință față de Paul Cernat, Sorin Ivan și Mariana Sipoș care vor lua cuvântul.
Am ales să nu intervin în discuția poetică, și cu atât mai puțin în cea politică. Prefer o postură discretă de spectatoare curioasă. Nu pot oferi decât o intrare anecdotică în subiect. Poziția mea, cea de fiică a scriitorului este inconfortabilă. Situația în sine este artificială și presupune să nu ținem cont de o neînțelegere fundamentală. Evenimentul cultural, comemorare colectivă, oficială, a scriitorului, este în conflict, sau cel puțin în decalaj, cu trecutul individual, cu relația personală, părintească, și cu trăirile și sentimentele intime, contradictorii, pe care le trezește numai cuvântul centenar – cuvânt pe care îl ințeleg când e vorba de Proust sau de Kafka, dar care este greu de interiorizat în legatură cu familia.
Situația este și mai complicată când relația între scriitor și fiică, adică cea între mine și Ion Caraion, s-a întrerupt înainte de-a putea deveni o relație matură, de la adult la adult. Aveam 18 ani când el a murit, o ieșire brutală din adolescență. La care se adaugă o fractură de epocă, de civilizație, de societate și de limbă.
Am plecat din România pe 5 august 1981, în vacanță la Paris, unde am stat două săptămâni. În aceste două săptămâni, Valentina, mama mea, soția lui, a luat decizia de a nu se mai întoarce în țară: pentru prima dată în viața lor de cuplu, i-a impus lui voința ei.
El nu și-a dorit să trăiască, și mai ales să scrie în exil, deși libertatea de a scrie – dar în ce limbă? – a fost o tentație și un argument.
Nimic nu fusese pregătit pentru a fugi – cum se spunea atunci. Hârtiile, manuscrisele, scrisorile, cărțile, obiectele din casă, valorile și lucrurile mărunte sau esențiale vieții de toate zilele, tablourile, ulterior confiscate, împreună cu familia, adică părinții lor – mama mamei și tatăl tatălui – totul a fost lăsat intact, naiv de intact, și predat distrugerii.
Pe 19 august, am sosit în Elveția, unde am cerut azilul politic și unde a început o viață de refugiați, finanțată de un ajutor social, o viață într-o lume ciudat de pașnică, o țară care n-a cunoscut nici războaie, nici cataclisme politice, nici mari crize sociale. O viață într-o altă limbă – ceea ce înseamnă, pentru mine, că ultima dată când am avut ocazia să mă exprim, în public, în limba română, eram în clasa a 7-a la Școala generală nr. 27 din București, acum 42 de ani. O viață – și mi se pare important de spus și de gândit, chiar dacă discutăm poezie, idei și destin politic în literatură –, o viață de refăcut, de construit, în mod elementar, adică de la zero, din punct de vedere material, de la un spațiu de locuit pe care nu îl aveam, la îmbrăcăminte, vase, mobilă care ne-au fost donate, la o identitate administrativă, o integrare socială.
Cu primul salariu, adică primul ajutor social, tata a cumpărat integrala volumelor din colecția Poésie/Gallimard, pentru a se regăsi ca poet. Prima scrisoare trimisă de la Lausanne, care anunța, acasă, adică bunicii mele, Sprința Gherovici, mama mamei, la București, că au luat decizia de a nu se mai întoarce în țară, este un document emoționant și absurd: pe lângă vestea pe care o putem imagina devastatoare, acest text ne-literar, dar prețios ca document, constituie un inventar – un inventar de lucruri de salvat, de vândut, de dat, un fel de memorie chinuită a lucrurilor pierdute.
Scrisoarea este scrisă de mână de tata, cu scrisul lui mărunt, rotund și regulat, caracteristic.
Tu iartă-ne (dacă pentru asemenea lucruri trebuie să se ceară iertare), înțelege-ne, fortifică-ți puterile și ajută-ne. Ia pentru tine tot ce vrei și trimite la țară la Ion hainele, încălțămintea, cămășile, puloverele, ciorapii, pălăriile, fularele și ce mai crezi că le-ar folosi. Salvează urgent, cum și unde poți, căutând să ni le trimiți treptat apoi, prin poștă sau prin persoane care vin, următoarele lucruri : parfumurile, perlele, chihlimbarul, bijuteriile, ceasul breloc, vazele cloisonet, cartea de bucate Sanda Marin și rețetele din sertarul barului, ibricele de inox, bluzele galbenă cu dungi și maro cu dungi ale Martei, bluza roz, taiorul pepit, rochia de iarnă bleumarin imprimată, fusta verde tricotată, sandalele negre, pantofii mai buni, poșetele de piele din sertarul de sus de la scrin, apre-schiurile Martei, racheta de tenis, casetele și discurile. Urmează o listă de lucruri de dăruit personal.
Și apoi:
Duceți la consignație mobila și vindeți cât mai repede, cu cât se poate – frigider, televizor, bar, radio, covor, mochete, mașinile de scris, nurcile (sunt în dulapul din stânga pe raftul de sus), căciulă de nurci (e în lada de la studio ca căpătâi), haina de piele a lui Ion, serviciul de masă chinezesc, pături, mese, biblioteci, fotolii, scaune, dulapuri, scrin, birouri, lămpi, oglinzi, mixer, grătar electric, stofe, râșniță de cafea, prosoape, așternut, în sfârșit, tot, tot, tot.
În privința cărților, cere să se salveze cele scrise sau traduse de el și:
În afara lor, de asemenea: toate dicționarele, gramaticile și metodele de limbi străini din cuprinsul casei […], complet Arghezi, Caragiale, Creangă, Călinescu, Eminescu, pleiadele, cărțile cu dedicații, salvează-le, ia-le la tine, împreună cu tablourile.
Despre manuscrise, enigmatic:
Dacă n-a venit încă să știi că va veni la tine, din partea noastră, un tânăr (sau poate doi) să ia manuscrisele și corespondența. Știe bine ce are de făcut așa că lasă-l să procedeze absolut liber. Iar pe 31 August, îi scrie lui Nae Tertulian, care se află atunci la Paris, pentru a-i comunica Georgetei Horodincă, și ei, misiunea de a salva manuscrisele:
fierbintea rugăminte […] mai ales, mai ales, mai ales [subliniat] de a împacheta în dosare și apoi în saci de ciment manuscrisele mele și corespondența […]. Manuscrisele ca și corespondența se găsesc în rafturile închise ale bibliotecilor, în birou și în scrin, iar în camera cu televizor pe fotoliul de lângă biblioteca mare în rafturile acelei biblioteci. În primul rând salvarea lor mă interesează [subliniat de două ori].
Evident că din clipa în care am plecat, adică dinainte de fi fost scrise și expediate aceste scrisori, inventarul devenise o fantasmagorie, nemaiputând fi considerat ca o realitate sau ca un proiect cât de cât realist, ci numai ca un document de arhivă, o mărturie, un simptom de istorie materială și de existența psihică, listă testamentară concretă fără moștenitor.
Am vrut să împart cu dumneavoastră, astăzi, acest moment fragil, foarte scurt, și poate interesant pentru o sociologie a exilului, de basculare dintr-o lume într-alta.
Din lista de obiecte, a rămas o dovadă palpabilă: în sertarul meu de la birou, la Lausanne, am, printre pixuri și creioane, cheile orfane ale apartamentului din bulevardul Republicii, care nici măcar el nu se mai numește așa.
