Chiar și retezat, creierul continuă să absoarbă frumusețea

2017

3 aprilie.

 În drum spre Slatina, cu doamna Ocinic, la o inspecție de grad. Ne oprim la Cozia, să aprindă niște lumânări. Am vrut să mă uit iar la icoanele splendide din muzeul mănăstirii (nicăieri n‑am văzut unele mai frumoase & cutremurătoare), dar am știut că mă vor terciui iar, așa că n‑am avut curajul. Am așteptat‑o în fața bisericii, privind cele două reprezentări de pe peretele de la intrare – cea a paradisului (în stânga) & cea a iadului (în dreapta). Remarc abia acum, după atâtea vizite, că aripa paradisului e pictată în culori sumbre, un violet ultra‑dark ușor îmblânzit de un bronz auriu, având însă în centru o insulă de alb – contrastul violent îți duce imediat ochii aproape răniți înspre insula asta de pace, un fel de paradis în mijlocul paradisului, un ultra‑paradis, în mijlocul căruia se află capul lui Isus, din care cresc trei arbori pitici & curbați & ușor comici, ca și cum Binele, Frumosul & Adevărul pe care‑l ilustrează ar fi niște jucării mignone în inima unui paradis de jucărie (& nici nu poate fi altfel, de fapt). În schimb, iadul e pictat policolor, tot numai verde & aur, aur & verde (& albăstrui & rozaliu), într‑un contrapunct enorm cu ororile pe care culorile le ilustrează & le contrazic. Iadul e o contrazicere enormă a seducției pe care o exercită, e seducția auto‑subversivă; sau, spus altfel, frumusețea va salva lumea – însă nu va salva și iadul. Atâta culoare – și toată condamnată. Am simțit enormul concasor apropiindu‑se de creier – dar doamna Ocinic a ieșit chiar atunci, m‑am ridicat & ne‑am îndreptat spre mașină. În curtea mănăstirii, magnoliile înflorite erau suspect de policolore – însă învăluite într‑o lumină care părea să nu le contrazică.

4 aprilie.

La Slatina, pe locul unde s‑a născut Eugen Ionescu, e acum un bloc obișnuit. Nici urât, nici frumos, nici mare, nici mic, nici gri curat, nici gri murdar. Ar putea locui oricând în el o familie numită Smith, să zicem. Admit că edilii au avut geniu atunci când au decis ca, exact în locul nașterii lui, să se afle simultan semnul interzis & semnul unei agenții Loto. O mai sintetică definiție a scrisului lui Ionesco îmi vine greu să găsesc.

5 aprilie.

Aseară, la mănăstirea Clocociov, ridicată de Mihai Viteazu (sau, după unii, de Matei Basarab, ascuns în scorbura unui soc bătrân din apropiere & scăpat astfel de căutarea turcilor). Pictura, nerestaurată, e de o frumusețe înmărmuritoare; cel mai mult m‑au mișcat micile ilustrări ale martirajelor. Doi călăi tăind cu fierăstrăul un creștin – fața lui e de o liniște aproape amuzată, fața călăului din stânga e terorizată, cotropită de o oroare pură. Patru creștini puși la fiert într‑un bivol de fier – fețele lor sunt de asemenea numai liniște, chipul bivolului de fier începe să zâmbească, deopotrivă stupid & angelic. Am simțit, la un moment dat, că mi‑a fost retezat creierul – iar pe partea rămasă în craniu, frumusețea continua să curgă, dureroasă la atingere în fiecare secundă.

6 aprilie.

Dacă îi retezi abdomenul, constați cu surprindere că albina continuă să se hrănească cu polen – care curge prin abdomenul retezat direct pe lamela savantului care conduce experimentul. Chiar și retezat, creierul continuă să absoarbă frumusețea – care se scurge, mai mult ca sigur, pe lamela din mâna milostivă care, după ce ne‑a dat creierul, ni l‑a retezat. Nu cred că am avut vreodată senzația asta atunci când scriam poezie; acolo, cău‑ tarea frumuseții se face prin coborâri rapide la mari adâncimi, urmate de o perioadă de refacere, când nu scrii & lași creierul să se reobișnuiască cu lumina de la suprafață. În proză însă, plonjonul în abis se face zi de zi, săptămână după săptămână, lună după lună – și, chiar dacă ai impresia că e mai odihnitor așa decât în poezie, după o vreme, creierul începe să aibă probleme în adaptarea la cele două lumini, de intensități atât de diferite. Și, de aici, simptomul de creier retezat. Sunt la pasajul grădinii vii din jurul Graalajului, construite de Reini & de cele patru fete; l‑am întrerupt vrând‑nevrând, cu micul voiaj în inspecții de grad I (Vâl‑ cea‑Slatina‑Covasna‑Harghita). Iar acum, creierul retezat e în sevraj. Frumusețea e grea, spuneau Heraclit & Pound & Eliot & Mircea Ivănescu. Aș zice că e mai degrabă comică & devastatoare.

11 aprilie.

 Candidata PSD pentru șefia ICR a declarat azi, la audierile în comisia din Parlament, că Dan Perjovschi „e un artist prea avangardist pentru acest institut”. E vorba de acel Dan Perjovschi care a lucrat cu MoMa & Tate & o mie de alte instituții pentru care nu a fost prea avangardist. De acel Dan Perjovschi care a desenat, chiar zilele astea, cot la cot cu copiii care trăiesc în groapa de gunoi de la Pata Rât. Nu a fost prea avangardist pentru ei. De acel Dan Perjovschi care mi‑a spus cândva: „Dacă ai probleme cu festivalul de poezie, fac o licitație & rezolvăm cumva”. Nu a fost prea avangar‑ dist nici pentru acest gest de generozitate. Am înțeles deja de multă vreme că PSD nu are pe cine numi la conducerea ICR. Dar nu înțeleg de ce e nevoie să‑i jignească exact pe acei câțiva artiști care au făcut atât de mult pentru imaginea culturii noastre în lume. E drept, mitocănia n‑a fost nicicând avangardistă.

Tot 11 aprilie, de fapt deja 12.

Libromanția e stupidă și obiectivă ca realitatea. Am terminat de scris fraza de la intrarea anterioară, am spălat vasele, am fost la baie, apoi am tras din raft „Caietele” lui Cioran (îmi făcuse Gabriel Liiceanu poftă să le recitesc), deschid la întâmplare – și cad peste următoarea frază, din 11 ianuarie 1967:

„Oare Pascal era avangardist?

Am observat că semi‑imbecilii cred în avangardă, iar șmecherii vorbesc despre ea. Niciodată n‑am văzut un om serios care să‑i dea cea mai mică atenție”.

12 aprilie.

Sunt terminat. De cum văd ceva care aduce cu frumusețea, trebuie să fac un efort fizic considerabil ca să nu plâng. Frumusețea mi‑a devenit insuportabilă, am o reacție alergică la ea, ca la o doctorie administrată prea mult timp în doze prea mari. Spus brutal, m‑am intoxicat cu ea. Mi se trage, aproape sigur, de la scrisul zilnic la roman. Am căutat să transcriu în el frumusețea frază de frază, geminată cu răul (care îi e și sursă, și antagonist) – și halul în care am ajuns de acolo trebuie să vină. Nu stilul e greu în proză, cum spun prea mulți dintre maeștrii ei – și tindeam să‑i cred. Nici perseverența, anduranța fizică, „oasele tari”, cum spuneau alți maeștri – și tindeam să‑i cred și pe ei. Astea sunt doar condiții necesare (nu și suficiente) ale ei. Diferența o face rezistența la frumusețe, la cocktailul toxic și adictiv de frumusețe și rău. Să treacă zilnic prin corpul tău – cât mai concentrat cu putință – și să nu te intoxice. Dacă poți suporta asta vreo patru sute de zile la rând, cât să scrii un roman de măcar 400 – 500 de pagini, ai stofă. Dacă nu, vei fi un poet care construiește un poem amplu pe 100, hai 200 de pagini – și pretinde că a făcut proză. Deși știe bine că nu a făcut‑o – cantitatea de frumusețe & rău (care în proză e însăși „calitatea” ei esențială) nu e suficientă. Azi am fost cu Cami la Carrefour, după multă vreme, cred că de când și‑a rupt Sebastian piciorul (adică de mai bine de două luni) nu am mai mers la cumpărături. Frumusețea rafturilor cu jucării mi s‑a părut atât de grandioasă, atât de savantă & transcendentă, încât mi‑a devenit insuportabilă. M‑am trezit aproape plângând în fața ei. M‑am dus repede la raionul de cărți din apropiere, acolo țicniții sunt în elementul lor, toată lumea îi ignoră.

14 aprilie

După nouă săptămâni, i‑am scos ghipsul lui Sebastian. După ce oscillantumul i‑a tăiat ultima bucățică de ghips, m‑a privit absolut iluminat: ‑ În sfârșit, simt durere de fericire.

18 aprilie.

Aseară, Sebastian (cu infim ajutor de la mine) a muncit pe brânci la un poem; a ieșit atât de sufit & jainist & creștin, încât mă declar cel dintâi adept al Evangheliei pe care o întemeiază. Iată‑l mai jos:

Printre toți micuții,

Sebuții

‑ super‑găgăuții –

iubesc și mieluții,

și ieduții,

și puiuții,

dar mai ales cuții și pisicuții!

19 aprilie.

Vorbeam la telefon cu Camelia, încercam să mă lămuresc dacă trebuie să cumpăr pulpe superioare sau inferioare. Mi‑a spus să fac poză & să îi trimit. Și am înțeles încă o dată cât de virusat îmi e creierul de poezie atunci când, apăsând pe display ca să fac poza panoramică a vitrinei frigorifice doldora de cadavre înghețate de pui și, în general, de cărnăraie roz-gălbuie cu putrezirea amânată, mi‑a venit deodată în minte versul lui Mircea Cărtărescu: „Carne, te desfid să mai mângâi”. Ce prankster nesuferit & genial poate fi câteodată poezia. (Trebuiau să fie superioare.)

Ilustrație de Dan Perjovschi.

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *