În romanul său din 2017, Internat, Serhii Jadan construiește un traseu surprins de o voce, aceea a civililor, a oamenilor simpli, concentrați în personajul lui Pașa, profesor de gramatică. Acesta pleacă pentru a-l aduce acasă pe nepotul său de la internatul din oraș, iar drumul de câteva ore se transformă curând într-o cursă pentru supraviețuire. Mișcarea lui Pașa cartografiază un spațiu aflat în plin conflict militar, purtând cititorul nu numai pe străzi (de fapt, de la un punct încolo, niciodată pe străzi), ci și prin curți, blocuri, subsoluri, maidane și păduri, obligându-l să vadă cum orașul se transformă în ruine concomitent cu pașii săi prin el.
Paralel cu traseul propriu-zis, Pașa mai parcurge însă un altul, interior. Iar dacă cel fizic este circular, căci pleacă de acasă și reușește să se și întoarcă tot acolo, cel de-al doilea traseu îl poartă într-un alt loc, unul care, deși vag căutat, îi rămăsese inaccesibil până în acel moment. E o descoperire forțată a sinelui, constrâns să își privească frica, pentru că oriunde și oricât de repede fuge, mai devreme sau mai târziu se întâlnește cu ea.
Pașa de la începutul romanului e un personaj timid, cumva dezorientat, părând rupt de realitatea care îl înconjoară. Războiul nu e simțit acut de personaj în primele pagini, pare mai mult un soi de impediment nedefinit, aproape o rutină neglijabilă, aceea a verificării actelor la punctul de control. În timp ce tatăl său nu închide televizorul nici măcar noaptea (deși îi dă volumul la minimum), Pașa mărturisește că el nu se mai uită la știri de un an. Dincolo de aparenta indiferență, lipsa lui de implicare e mai mult un simptom al unei incapacități de a acționa. E vizibil de la început că nu e vorba de o interioritate golită, ci de una izolată într-un loc intangibil. În aceeași direcție, decizia de a-l aduce acasă pe Sașa, nepotul său, nu e luată atât dintr-o grijă față de băiatul de treisprezece ani, cât mai mult pentru a evita un conflict cu bătrânul încăpățânat. Scena de dinaintea plecării capătă valoare simbolică prin contrast cu evoluția personajului în următoarele trei zile: pe televizorul mut o persoană plină de sânge strigă către cel de dincolo de ecran, iar Pașa îl privește doar o clipă, pentru ca mai apoi să închidă televizorul și să plece. Dezinteresul e aici traducerea incapacității de a se confrunta cu realitatea de dincolo de casa liniștită în mirosul de gaz al dimineții.
Pe parcursul primei zile, dezorientarea rămâne constantă; Pașa pare că se mișcă la limita conștienței. Mai degrabă decât a merge undeva, el se lasă purtat de oamenii pe care îi întâlnește. Se urcă în mașina unui necunoscut doar pentru că e chemat de acesta, fără să știe unde va ajunge sau de ce se duce acolo. Mai târziu, când ajunge la gară, lipsa de coordonare în ceea ce face persistă. Deși se îndrepta spre internat, odată intrat în clădirea gării lasă impresia că a uitat complet cu ce scop a plecat de acasă. După ce se învârte printre femeile și copiii dormind pe jos, pare că își amintește mai mult întâmplător de ce se află acolo atunci când i se spune că o călăuză va conduce grupuri de oameni afară din oraș. De altfel, Pașa se gândește la un moment dat că nu înțelege ce face; privește la grupul de oameni alături de care se află și își dă seama că toți se învârt în cerc prin propriul oraș, neștiind unde să se ducă sau ce să facă: o femeie cară o valiză goală, o fată duce după ea un cărucior gol, plin cu pungi, iar când e întrebată unde vrea să ajungă, răspunsul e acasă, doar că „acasă” e în cealaltă parte a orașului. Toți sunt dezorientați, pierduți, mergând spre un „înainte” care e fapt oriunde, mai mult din inerție decât din sentimentul că se pot salva.
Pe măsură ce se apropie de internat și mai ales după ce ajunge aici, Pașa începe să iasă din starea de pasivitate, de martor confuz la propriile acțiuni, pentru a-și găsi capacitatea de implicare, nu atât politică în primă fază, cât interumană (cele două întâlnindu-se, în mod evident). Responsabilitatea pentru Sașa e cea care îi resuscitează raportarea la sine și la felul în care se plasează în lume. Tranziția e marcată de întrebări pe care și le pune, ori amintiri din copilărie, respectiv adolescență: faptul că deși nu voia ca Sașa să fie dus la internat, nu s-a împotrivit, ori episodul în care stă pe margine și privește conștient cum niște elevi hărțuiesc un coleg în curtea școlii, dar îi oprește abia când vede că îl bat atât de tare, încât băiețelul sângerează puternic; chiar se întreabă, la un moment dat, „de ce sunt așa de pămpălău?”. Concomitent, spațiul prin care se mișcă îl constrânge progresiv. Înaintează tot mai greu, pericolele se înmulțesc pe măsură ce o armată se retrage, pentru ca cealaltă să ocupe orașul. Din acest punct, imaginile devin tot mai apăsătoare și mai atroce. Oriunde se îndreaptă, Pașa nu poate scăpa de ele, e obligat să le vadă, să se confrunte cu ele și, în paralel, obligat să se confrunte pe sine. Paradoxal, instinctul de supraviețuire îl face ca, în timp ce deschide ușa unui frigider care ascunde ceva abominabil, ori în timp ce trece pe lângă o vacă tăiată și arsă în curtea unei case părăsite, să privească și în interiorul său. Sună pretențios, dar de fapt nu e, pentru că Pașa își dă seama că nu poate trăi și nu-l poate salva pe Sașa decât dacă se întâlnește cu frica și o privește cum se topește în fața ochilor săi. E ca și cum toate telefoanele care sună de sub pământ, din buzunarele morților îngropați în parcuri, îl forțează să se întoarcă în amintirea din acea dimineață de 1 ianuarie din copilăria sa și, în loc să fugă de cei cinci câini prin zăpada interminabilă, să se întoarcă spre ei.
De altfel, așa se explică și liniștea neașteptată care îl cuprinde atunci când cară apă împreună cu profesorul de la internat, deși pe moment nu înțelege ce se întâmplă în interiorul său. E vorba de sensul pe care îl găsește acolo: știe că trebuie să care apă și că doar asta există în clipa aceea, așa încât, deși în pământ, puțin sub picioarele lui, probabil sunt cadavre, iar el ar putea fi împușcat oricând, ceea ce simte nu e frica, ci liniștea. Pentru că în momentul acela, ceea ce face are un sens. Un scop, în acea învârtire continuă, incoerentă, prin orașul devenit fantomă, asupra căruia planează mereu o ceață groasă.
Pe tot parcursul romanului spațiul exterior devine din ce în ce mai diform și sinistru: Pașa observă mereu absența păsărilor, ceața împânzește constant orașul, cerul e mai mereu negru sau gri, oferind prea puțină lumină pentru câteva ore în timpul zilei, zăpada din pădure e galbenă, iar pământul e mai mereu moale, roșiatic, Pașa neștiind de multe ori pe ce calcă de fapt. În final însă, în momentul cel mai tensionat, stând în spital lângă soldatul rănit, care e un tânăr de abia 18-19 ani, Pașa vede lumina. E atât de multă frică în senzația aceea că se află în aceeași încăpere cu moartea, ca o prezență invizibilă, încât groaza ajunge să se evaporeze în lumină.
„Când l-am văzut pe coridorul spitalului, am avut impresia că tocmai vorbise cu propria lui moarte. Și că reușise s-o convingă asupra unui anumit lucru. Sau poate reușise. Dar nici ea nu l-a convins”, spune Sașa, căruia Jadan îi cedează vocea în ultimele pagini. Însă observația poate acoperi întreg romanul, căci Pașa se învârte permanent în proximitatea morții și, mai mult decât atât, știe că e în interiorului lui. Așa cum evocă imaginea vieții din copilărie drept una trăită într-un cocon din care a fost expulzat mai apoi, Pașa înțelege că, în sens invers, internalizase moartea ca într-un cocon în interiorul său. Traseul pe care îl parcurge spre internat e dublat de acela prin care retrăiește trauma, iar prin confruntarea cu moartea conștientizează (re)dobândirea capacității de a acționa, depășind paralizia în care fuga de frică îl plasase întreaga sa viață.
