Exact acum doi ani apărea primul număr al actualei serii a revistei „Timpul”. Ar trebui să fie un moment de bilanț. Nu sunt eu cel mai nimerit să‑l comit. Nici nu‑mi plac festivismele sau pretextele pentru lauda de sine. E adevărat, nici falsa modestie nu mi‑e mai simpatică. Ce pot să spun este că a fost destulă muncă în acești doi ani. A celor din redacție, precum și a colaboratorilor, pe care, de ce să evit subiectul?, numai pasiunea îi mână în luptă. Semnele care ne vin sunt încurajatoare. Am vrut un spațiu al dialogului, deschis
oricui are ceva de spus, indiferent de plasarea lui în vreunul dintre mult prea multele grupuri, de interese sau nu, din câmpul cultural de azi. Cred că este nevoie de reviste independente, care să‑și deschidă paginile autoarelor și autorilor din cele mai diverse zone, din toate generațiile.
Prefer să folosesc prilejul pentru a întreba serios la ce mai e bună o revistă culturală azi? Cine mai are nevoie de ea? Câtă autoritate poate ea să mai aibă? În ce măsură ideile, polemicile, reacțiile critice propagate în paginile periodicelor culturale mai influențează în vreun fel piața de carte? În ce măsură mai există o ierarhie comună? Mai sunt ele citite în afara breslei? Să nu ne amăgim: cele mai multe sunt citite de cei care le scriu și de cei despre care se scrie. Apar peste o sută de reviste culturale. Unele își țin rangul, altele, cele mai multe, sunt prăfuite, provinciale, înecate de amatorism și complezență. Adesea, numai bune să adauge câte ceva la dosarul de intrare în Uniunea Scriitorilor (care numără azi peste 3000 de membri!) a vreunui autor care, în apropierea vârstei de pensionare, își (re)descoperă vocația literară și caută înțelegere. Dacă se practică azi o „critică de complezență”, cum a constat și Nicolae Manolescu, e în primul rând din cauza acestui cerc vicios, în care șefii de Filiale, de reviste, de edituri cu funcții în Uniune încurajează impostorii să dea năvală în breaslă. Nu mă mai irită. Doar constat.
Când eram student, ieșeam săptămânal cu vrafuri de reviste literare dintr‑un chioșc de ziare plasat în intersecția de la Fundație. A publica într‑o revistă mi se părea un vis. Când s‑a întâmplat, în aprilie 1997, a fost un eveniment pe care n‑am să‑l uit niciodată. Cu ajutorul doamnei mele profesoare Elvira Sorohan și al lui Emil Iordache, mi‑a apărut în „Convorbiri literare” o cronică despre două cărți de critică dedicate lui
Nichita Stănescu (semnate de Marin Tarangul și Daniel Dimitriu). Visam pe atunci să scriu o carte despre Nichita Stănescu. (Încă sper că am s‑o scriu…) Îmi amintesc cum am cumpărat vreo cinci exemplare din revistă, cum am răsfoit‑o. De mulți dintre ceilalți colaboratori nu auzisem. Pe alții însă îi știam. Dar mie mi se părea că sunt coleg de pagină cu Eminescu și Titu Maiorescu. Am încercat să fac același lucru pentru unii dintre studenții mei. Dar vremurile s‑au schimbat. E la mintea cocoșului că pentru ei, a‑și vedea numele tipărit într‑o revistă culturală nu mai înseamnă ce însemna pentru noi. Acum, rețelele de socializare nu numai că permit, dar aproape că obligă la prezența publică. Pe vremea noastră, presa rămânea cam singura posibilitate de a‑ți afirma ideile, în caz că le dețineai și nu‑ți dădeau pace. Noi am
trăit cu fascinația literei tipărite. Nici azi nu ne vindecăm. Pe mine unul, puține obiecte mă pot bucura pe cât de mult o face o carte. Azi, firește că e altfel. Opiniile despre cărți se exprimă spontan, pe rețelele de socializare. Sau pe vlog-uri de profil. Niciun critic literar care are o rubrică în oricare dintre revistele literare nu mai ajunge la atâția cititori tineri pe cât o face un influencer sau o influenceriță. (Nu vă speriați, nu limba română suferă, sunt doar câteva eczeme lexicale de moment. Ne vom vindeca de ele cum ne‑am vindecat și de furculisioane.) Adevărul e că și cei care mai facem critică de întâmpinare o facem ca să avem ce distribui în rețea.
E grav? Nu sunt alarmat. Mi se pare că e important să facem ce avem de făcut în orice situație. Oricât am fi de îngrijorați, alarmați, dezamăgiți. Presa culturală e importantă pentru că, spre deosebire de rețelele de socializare, se arhivează. Și pentru că e un spațiu organizat. Și pentru că are continuitate.
Nu sunt naiv să mai cred că ce scriu are cine știe ce efect. E mai mult nevoia mea decât cea a
sistemului literar. Cei mai mulți critici din generația mea s‑au retras în zona academică și au realizat studii admirabile. Chiar dacă au o circulație specifică, mai restrânsă, în multe dintre ele se reflectă și literatura contemporană. Se scrie totuși, în continuare, destulă cronică literară, au apărut nume noi. Cei care au venit după noi citesc literatura altfel și e foarte bine așa. Important e că o citesc.
Prin urmare, câtă vreme o să mai primim semne că avem cititori, vom mai scoate revista „Timpul”. E foarte frumos să te lupți cu morile de vânt!
