Cineva va muri

Gabriel Florin Macsim este buzoian și profesor de matematică. Ba chiar doctorand. Și muzician. E o groază de lucruri. Însă cel mai important e faptul că prozatorul cu acelaș nume își construiește prozele ca pe niște demonstrații. Dar numai cînd ajungi la final, înțelegi că ești martorul unor ecuații cu o mulțime de necunoscute. (Florin Iaru)

Mulțimea continuă să se reverse dinspre bulevardele Unirii și Libertății. Mii de trupuri înghesuite unele în altele umplu Piața Constituției. Nu circulă nicio mașină. Doar oameni care vin din toate părțile, fiecare căutând să ajungă cât mai aproape de Vladimir, aflat undeva aproape de centrul pieței.

Lumina puternică a soarelui de sfârșit de mai și căldura neobișnuită pentru această perioadă se reflectă din zecile de ferestre și zidurile albe ale clădirilor din jur, făcând și mai apăsător zumzetul ce plutește deasupra masei de oameni ce continuă să crească. Mulți au sărit gardul ce împrejmuiește clădirea imensă și stau întinși pe iarba de un verde prăfuit, așteptând ca bărbatul să plece mai departe. Nimeni nu îi împiedică să facă asta atât timp cât în mijlocul lor este Vladimir. Nici măcar oamenii de ordine care stau înșirați lângă gard, curioși să-l vadă pe omul despre care au auzit de la televizor sau din spusele cunoscuților.

Puhoi de lume venită din toate colțurile capitalei, ale țării și chiar de peste hotare umblă de mai bine de o lună pe străzile Bucureștiului. Și-au adus cu ei bolnavii, bătrânii, orbii, surzii, muribunzii, paraplegicii, ghinioniștii în dragoste sau afaceri, depresivii, cei cu cununiile legate sau care au argintul viu și îl urmează pe cel căruia au renunțat să-i mai spună pe nume. Îi spun simplu „El” și toți știu despre cine este vorba. Ideea că apariția lui Vladimir este a doua venire pe pământ a lui Iisus și-a făcut rapid adepți.

În partea dreaptă a pieței, în dreptul sediului băncii, o reporteriță cu părul roșcat, scurt și ridicat în creștet ca o perie oprește trecătorii, intervievându-i. Le înfige sub nas microfonul roșu, în timp ce un tip bărbos, cu o față lucioasă și mare ca o mămăligă îi filmează cu o cameră pe care o ține pe umărul stâng. Bărbații care trec pe lângă ei privesc discret către picioarele superbe ce se scurg din fusta scurtă a jurnalistei și apoi jenați către cameră, înghițind în sec.

— Pentru ce ați venit aici?

— Pentru sănătate, pentru înțelegere, răspunde prompt tânăra întrebată, umezindu-și buzele. Urmează să avem un bebeluș.

— Dumneavoastră ce așteptați? întreabă reporterița o bătrână ale cărei riduri de expresie îi fac bărbia să semene cu cea a unei marionete.

— Păi, noi așteptăm ca…

Face o scurtă pauză căutând în jur ajutorul și continuă.

— … să fie bine, să fie sănătoși, să fie pace și Maica Domnului știe ce ne trebuie dacă ne rugăm cu credință.

— Dar tu? Tu pentru ce ai venit aici? o întreabă roșcata pe o elevă de liceu.

— Eu am venit să mă ajute cu școala, cu examenele. Sunt clasa a XII-a și urmează să dau bacul.

— De când ești plecată?

— De dimineață, de la șapte, răspunde eleva zâmbind larg spre cameră.

— Păi, nu trebuia să fii la școală?

— Ei, ba da, dar nu contează.

— Dar dumneavoastră?

Pentru câteva momente, bătrânul întrebat, căruia îi lipsesc incisivii de jos, se încruntă pe rând spre microfon, jurnalistă și cameră. Ridică mâna dreaptă și începe să gesticuleze cu arătătorul în sus.

— Celor care ne… ne conduce, să le dea minte și… și… să  încerce și ei să… să facă o minune cu noi.

Reporterița lasă microfonul în jos și îi face semn cameramanului să oprească filmarea. Își pune microfonul la subraț și colegul ei îi întinde o sticlă cu apă. Mulțimea continuă să treacă pe lângă cei doi în timp ce aceștia se retrag la umbră, sprijinindu-se de zid.

Femeia își scoate telefonul și îl verifică. N-a primit niciun răspuns la cele patru mesaje trimise de azi-dimineață. Scrie rapid încă unul, îl expediază și mai rămîne cîteva secunde în așteptare, fără să se întâmple ceva. Bagă telefonul înapoi în buzunarul fustei și își ridică privirea spre mulțimea care curge pe lângă ei.

— Tâmpiții ăștia nici nu știu pentru ce au venit aici, îi șoptește roșcata cameramanului. Umblă așa ca oile toată ziua, fără să aibă habar ce se întâmplă. Mi-e așa lehamite de căcaturile astea.

Își aprind amândoi câte o țigară și privesc oamenii trecând pe lângă ei, spre centrul pieței. După ce termină de fumat, bărbatul își pune camera pe umăr și intră amândoi din nou în mulțime.

— Mai rezistați?

Bătrâna căreia i-a adresat întrebarea privește pe rând către microfon și spre cameră.

— Mai rezistăm, că ne întărește Măicuța Domnului, îi răspunde reporteriței, zâmbind.

Își aranjează baticul multicolor pe cap, privește scurt către cer și continuă.

— Cu voia bunului Dumnezeu, rezistăm.

Cei din jur aruncă zâmbete binevoitoare celor două femei și trec mai departe, întorcând capetele pentru câteva clipe.

— Ce ați auzit despre acest Vladimir?

Bătrâna își împinge cu arătătorul ochelarii în sus pe nas. Lângă ea, un țigan burtos, cu pleoapa stângă leneșă, lăsată peste ochi, își trage spre ceafă șapca soioasă și intră în cadru. Se apleacă spre microfon, dar baba i-o ia înainte. Nu-i rămâne decât să-și dreagă vocea și să zâmbească jenat spre cameră.

— Face minuni.

— Face minuni, repetă o altă femeie aflată în spatele bătrânei. La fel ca Iisus.

— Despre ce minuni este vorba? Pentru că nu am auzit până acum despre nicio înviere, preschimbare a apei în vin, exorcizări, vindecări sau ceva de genul acesta.

— Doamnă dragă, dacă a învins moartea atunci sigur poate face și altfel de minuni. Trebuie doar să avem credință și răbdare. „Cel ce este credincios în foarte puțin, și în mult e credincios”. Așa zice Iisus.

— Cum adică a învins moartea?

În sfârșit țiganul își face curaj și o împinge discret pe bătrână din fața camerei de filmat. Între sprâncenele bărbatului lucesc două lipoame de mărimea unor boabe de piper.

— Lumea zice că în preajma lui nimeni nu moare. Nimeni nu a mai murit în preajma lui de luni de zile.

— Puteți fi mai explicit, vă rog?

Cu brațul stâng așezat peste piept, roșcata își ferește sânii de privirea insistentă a țiganului care se apucă să-i explice pe îndelete. Îi face un semn discret cameramanului să oprească filmarea.

— Se zice că mai întâi a început să-i simtă pe cei care era pe moarte. Dacă era undeva unde era mai mulți oameni și cineva trebuia să moară, Vladimir zicea: „Cineva va muri”. Nu știa cine, da’ știa că o să moară cineva. Și așa și era. Imediat dup’aia cineva murea. Dup’aia, zice oamenii că și moartea s-a speriat de puterea asta a lu’ Vladimir și de atunci nimeni nu mai moare lângă El.

— De-atunci, de când?

— Păi, de vreo două luni și ceva.

Roșcata îl privește cu subînțeles pe cameraman și încheie.

— Bine, vă mulțumim.

Țiganul dă din cap satisfăcut și pleacă mai departe, întorcându-se încă o dată să privească spre fundul reporteriței.

— Cretini, îi șoptește femeia colegului ei. Auzi la ei ce le poate debita mintea. Hai să-l filmăm și pe individul ăla și să plecăm de-aici. Mi-a ajuns pe ziua de azi.

— Mai avem reportajul cu baba din Militari.

Femeia își privește nedumerită colegul.

— Care babă?

— Mi-a trimis șeful mesaj să mergem în Militari la o adresă, un apartament în care locuiește o babă împreună cu douăsprezece pisici. Locatarii vor s-o evacueze.

— Pupători de icoane, căutători de potcoave de cai morți, babe cu douăzeci de pisici. Să-mi bag picioarele.

Scoate telefonul și își verifică iar mesajele. Niciun răspuns.

— Stai două minute, îi spune colegului și îl lasă în mijlocul mulțimii.

Se strecoară printre oameni și se oprește lângă zid. Apelează primul număr din listă și așteaptă până intră căsuța vocală. Închide, sună din nou, dar imediat apelul îi este respins. Închide și rămâne privind pe deasupra mulțimii, undeva departe. Pune telefonul la loc în buzunar și intră din nou în mijlocul oamenilor.

— Hai să terminăm dracului odată cu circul ăsta, îi spune colegului cînd ajunge lângă el.

Bărbatul ia camera la subraț și împreună pornesc alături de ceilalți, ea în față, el urmând-o supus. Mulțimea înaintează ca un banc de pești înotând în aceeași direcție. O procesiune ce se desfășoară sub dogoarea care face asfaltul să se înmoaie sub tălpile oamenilor. Mirosuri grele de transpirație veche, de ceapă clocită și cauciuc ars se strecoară printre trupurile asudate și se ridică deasupra capetelor.

— Vă rog, se poate? Vă rog, dacă puteți să ne lăsați să trecem. I-au mai dat câteva zile, cel mult o săptămână. Trebuie să ajungem lângă El. Vă rog.

Oamenii se dau la o parte și din mulțime își face apariția o tânără împingând un cărucior cu rotile în care o femeie între două vârste aspiră cu greutate aerul fierbinte, horcăind și înecându-se. Un amestec de teamă și milă se zărește în ochii celor din jur.

— Toți vrem să ajungem lângă El, se aude de undeva din spate vocea aspră a unui bărbat.

— Lasă-le, dom’le să treacă. Nu vezi în ce hal e femeia? încearcă cineva să-i ia apărarea tinerei ce se strecoară prin mulțime, cu capul plecat în piept, mulțumind jenată.

Zidul de oameni se închide în urma celor două femei. Se înaintează din ce în ce mai greu, iar căldura a devenit insuportabilă. Odată golite, sticlele de plastic sunt aruncate pe jos.

— Uită-te și tu ce au făcut aici, îi șoptește roșcata colegului ei. Ca animalele. Dacă nu ești atent și calci pe vreuna, îți rupi dracului gâtul.

— N-auzi că aici nu moare nimeni? Cât e Vladimir în zonă, nimeni nu moare.

Femeia îi aruncă o privire cruntă și bărbatului îi îngheață zâmbetul pe buze.

— Nu-mi arde de glume. Pe bune, tu nu te-ai săturat de căcaturile astea? Nimic cu adevărat important nu se întâmplă. Numai rahaturi cu care să umplem spațiul de emisie.

Bărbatul nu răspunde. Merg alături, umăr lângă umăr, înghițiți de masa de oameni, până când, după câteva secunde, nu mai înaintează. Toți s-au oprit și privesc nedumeriți în față, ridicându-se pe vârfuri.

— Cică s-a așezat să se odihnească, se aude o voce dintr-un grup aflat mai în față.

— Da’ ce, El obosește? întreabă un bărbat.

— Da’ nu-i și El om ca noi?

În mijlocul grupului, o femeie căruntă, solidă, cu un nas mare și coroiat ce-i lasă deasupra buzei superioare o umbră ca o mustață, împinge un scaun rulant. Bătrânul din cărucior zace ca o legumă, privind inert asfaltul din fața picioarelor lui. Tubul de plastic transparent al perfuziei atârnate de suportul prins de scaun se strecoară pe sub tricou în dreptul gâtului și reapare din mânecă, de-a lungul brațului stâng, prins cu leucoplast de pielea zbârcită. Femeia mănâncă o înghețată din al cărei cornet i se scurg pe mână zoaie albe. Din când în când se oprește, își linge palmele și le șterge cu o batistă pe care o îndeasă într-un buzunar lateral al căruciorului.

— Ar trebui să mergem mai în față, zice femeia care ține scaunul rulant.

— Da’ matale crezi că ne lasă careva? Ia numa’ încearcă matale, să vezi ce scandal se iscă. Lasă, mai bine stăm aici.

— Păi, măcar să ne așezăm, să găsim undeva umbră.

— Unde să găsești umbră? Cine crezi că te lasă să treci? Nu vezi ce e aici?

— Măcar nu moare nimeni.

Interlocutorul femeii cu scaunul rulant scoate o sacoșă de plastic din buzunarul pantalonilor de stofă, tociți la buzunare, o pune la picioare și se așază în fund pe ea. Rând pe rând, oamenii din mulțime iau loc pe asfalt, fiecare pe unde apucă. Printre trupurile așezate pe jos, numărul sticlelor de plastic și cel al ambalajelor de dulciuri crește.

Replica lui Vladimir se aude mai întâi ca o părere, apoi din ce în ce mai clar, ca un vuiet crescând în intensitate pe măsură ce se propagă în spate, multiplicată de buzele celor prezenți.

— Cineva va muri.

— Cineva va muri.

— Ce prostii spun ăștia? Nu moare nimeni.

— Cineva va muri.

— N-auziți, dom’le, că nu moare nimeni cât e El aici?

— Așa cică a zis: „Cineva va muri”.

— Da’ n-a mai spus de mult asta.

— Știu, dar așa a zis. Așa zice lumea din față.

— Poate nu au auzit bine.

— Ba, cică, chiar așa a zis.

— Unde e?

— În față.

— Da, așa a zis. Cineva va muri.

Oamenii s-au ridicat în picioare. Privesc neliniștiți în față și către ceilalți, căutând un semn pe chipurile celor din jurul lor. Roșcata și colegul ei au devenit atenți. Femeia îi face semn bărbatului, iar acesta își aruncă pe umăr camera. Pornesc în direcția de unde se aude agitația. Nimeni nu se mai opune înaintării lor. Dimpotrivă se dau la o parte cuminți, urmărindu-i curioși.

Undeva, în masa compactă, în stânga, la umbra copacilor din fața blocurilor, oamenii ridicați în picioare au lăsat în mijlocul lor un cerc nu mai mare decât o piscină gonflabilă. În centrul lui, Vladimir stă în poziția lotus. Tricoul deșălat și pantalonii largi din material de camuflaj ascund privirilor indiscrete trupul scheletic al tânărului. Chiar și pe căldura aceasta poartă bocanci negri, din piele. Și-a așezat la picioare rucsacul de un bleu-marin îmbâcsit și mușcă dintr-un măr, mestecând agale. Chipul bărbatului cu cap neobișnuit de mare în creștetul căruia părul roșcat și rar se zburlește precum un smoc de iarbă uscată este liniștit. De sub fruntea bombată și lucioasă, ochii mici și mult prea depărtați unul de celălalt caută în jur calmi, privind cu un zâmbet insesizabil figurile agitate ale oamenilor. La marginea cercului stau cele două cărucioare cu rotile de mai devreme și un pat de spital în care un bărbat zace întins, nemișcat. La capătul patului se vede suportul pentru perfuzie. Din când în când, o femeie îmbrobodită șterge sudoarea de pe fruntea bolnavului.

În fața lui Vladimir, o fetiță de patru-cinci ani ține degetele mâinii drepte în gură, iar cu cea stângă se joacă cu tivul rochiței roz pal. Privește fix mărul din mâna bărbatului și se leagănă de pe un picior pe altul precum un marinar pe puntea vasului. Maică-sa îi întinde fetei o banană desfăcută, însă copila o refuză fără a-și lua ochii de la Vladimir.

Când se ridică în picioare să-i dea mărul fetei, Vladimir dă să spună ceva. Din gât nu reușește să-i iasă decât un horcăit scurt, urmat de un acces scurt de tuse. Bărbatul se oprește din gestul său și duce mâna la gât, cu ochii măriți. Încearcă să tușească din nou, însă fără niciun rezultat. Cei din jur se trag puțin în spate speriați, fără să facă vreun gest să-l ajute. Vladimir se bate cu palma pe piept, simțind că se sufocă din ce în ce mai tare. Fața îi devine roșie și ochii stau să-i sară din orbite. Face câțiva pași în stânga, apoi în dreapta, se întoarce, căutând ajutor. Nimeni nu reacționează. Doar îl privesc nedumeriți.

Vladimir cade în genunchi, contorsionându-și brațul drept în încercarea de a se bate singur pe spate. În liniștea care s-a lăsat peste mulțime, se aude horcăitul din ce în ce mai prelung al bărbatului căzut în genunchi. Cu un ultim efort, se ridică din nou în picioare, mai încearcă de câteva ori să tragă aer în piept și se prăbușește. În cădere, împinge patul bolnavului, care se răstoarnă.

Ochii lui Vladimir privesc fix către cer, deloc deranjați de soarele puternic. Are chipul vânăt și imobil, la fel ca cel al bărbatului din patul răsturnat. În cădere s-a lovit de unul dintre scaunele rulante, iar de sub tâmpla dreaptă i se scurge un fir de sânge.

— O să murim cu toții, se aude un bărbat strigând din mulțime.

După un moment de tăcere, este urmat de alte voci. Mulțimea o ia razna. Fiecare caută să se depărteze cât mai rapid posibil de cercul în care zac morți Vladimir și bărbatul din patul de spital. Cei tineri și în putere îi îmbrâncesc pe bătrâni și copii, încercând să scape, călcându-i în picioare. Urletele umplu Piața Constituției. În învălmășeala creată, echipa de filmare a reușit să-și recupereze de pe jos camera scăpată din mână mai devreme. Pe caldarâmul încins stau deja întinse trupuri care se târăsc cât mai departe de Vladimir și peste care alți oameni calcă fără să le pese.

Singura ființă rămasă lângă cadavre este fetița cu rochia roz pal. Continuă să privească mărul care s-a rostogolit pe asfalt până lângă unul dintre scaunele rulante răsturnate. Cu pași timizi se apropie, ia mărul de jos și mușcă din el. Se uită la măr, apoi în jur, la oamenii care încetează să mai urle și să se îmbrâncească. Se opresc și privesc către fetița care se leagănă liniștită în centrul cercului imens. În mijlocul lui stau întinse pe asfalt trupurile inerte ale celor doi bărbați. Între ele stă Ea. În afara celor doi reporteri care filmează întreaga scenă toți ceilalți oameni îngenunchează rând pe rând în fața Ei și își fac cruci largi până în pământ.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Print
Cristina-Claudia Ciobotaru

Metamorfozele mefistofelice ale cotidianului

Când citești prozele lui Florin Iaru, e imposibil să nu rămâi șocat și să nu te întrebi încontinuu: cum e posibil așa ceva? Indiferent de

Print
Silviu Romaniuc

Așteptând ca moartea să se întâmple

Publicat la sfârșitul anului 2020 (Polirom), (micro)romanul lui Bogdan Răileanu, Să nu lași moartea să te găsească, propune, la o primă vedere, povestea conceperii baladei

Print
Codrin Dinu Vasiliu

Lecturi de vacanță și post-vacanță

Unul dintre cele mai importante momente de fractură în macro-economia lecturii este reprezentat la noi de începutul școlii. Un început al școlii, cu flori și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *