Ciprian Măceșaru: „Nu cred în proza lipsită de poezie.”

CIPRIAN MĂCEŞARU (n. 1976) a debutat în 2007 cu volumele Cântecul greierilor de sub calea ferată (poeme) și Dialoguri în oglindă (interviuri), apărute la Editura Curtea Veche. Au urmat mai multe volume de versuri, romane precum Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta (Cartea Românească, 2014) și Alergătorul invizibil (Editura Paralela 45, 2019), dar și un dialog epistolar cu Dan C. Mihăilescu, Despre nerăbdarea de a fi răbdător (Editura Humanitas, 2014). A fost inclus cu proză și poezie în mai multe antologii. Este fondatorul și directorul revistei Accente din București și a primit Diploma de Excelență pentru Jurnalism European, acordată de EUROLINK – House of Europe, 2010.

Revista Timpul: Infrapaginal ni s-a părut un jurnal multietajat, unde dramele personale sunt trăite la mai multe nivele. Cât este de important pentru tine să înțelegi și să-ți racordezi ritmul/reacțiile la ce ți se întâmplă (pe toate planurile) și cât de posibil e acest lucru? Care este, pentru tine, mijlocul cel mai ofertant de (auto)analiză)?

CM: Alături de notații neutre, să le spunem culturale, am inclus în Infrapaginal notații despre viața mea. Am încercat astfel să dau un text atașant. În plus, ideea de a comenta notațiile din trecut mi se pare, din punct de vedere stilistic, atrăgătoare.

Jurnalul mă „însoțește” din adolescență, e modul meu de a-mi limpezi lucrurile sau măcar de a încerca să fac asta, precum e și modul prin care încerc, oricât de iluzoriu ar părea, să „îngheț” anumite momente, să le conserv. Jurnalul e hardul meu extern. Țin în el informații importante.

RT: De la poezie și proză ai ajuns la jurnal sau de la jurnal la poezie și proză? Sau ai mers pe o a treia cale și care ar fi asta?

CM: Bănuiesc că mai întâi a fost poezia, deși de când mă știu mi-a plăcut să am un caiet în care să notez lucruri. Mi-au rămas în minte trei dintre versurile pe care le-am scris în copilărie. Sper să vă amuze. Iată-le: „mă scald în balta de plictis a lumii”, „am construit o scară spre nemurire, / dar n-am aflat decât sfârșire”… Mulți dintre copiii care scriu poezie cad în penibilul gravității mimate. De câțiva ani fac parte din juriul unui concurs de poezie destinat elevilor și nu puține dintre poeziile trimise de copii conțin versuri despre lumea aflată în surpare, despre iubiri destrămate care duc la o viață fără sens etc. Se pare că și eu am făcut parte dintre copiii pseudocioranieni sau pseudobacovieni. La Cioran am ajuns mai târziu, dar pe Bacovia l-am descoperit devreme, iar la paisprezece ani am făcut, împreună cu doi prieteni, o formație de thrash metal, Sacru (formația despre care vorbește Sorin Stoica în romanul Dincolo de frontiere și-n care, nu știu prin ce minune, eu nu apar. Ha, ha!), iar primele cântece au fost pe versuri de Bacovia. Lacustră, Liceu, Negru… Ne credeam foarte rebeli. Invitați să cântăm la un eveniment al Liceului „N. Grigorescu”, eveniment care s-a ținut în uriașa sală a Casei Tineretului, am fost excitați de obrăznicia de a zbiera în fața profesorilor, pe ritm de thrash, „liceu, cimitir al tinereții mele!” Trag nădejde că cei mai mulți dintre ei au fost distrați de puțoismul nostru. Îmi place și astăzi poezia lui Bacovia, dar nu atât renumitul Plumb, cât mai ales Stanțe burgheze. Îmi place și proza lui Bacovia, păcat că este atât de rar publicată, citită, discutată.

RT: La ce să ne așteptăm de la Dribling? Prin ce se deosebește această carte față de celelalte volume de poezii ale tale, să zicem, față de Cântecul greierilor de sub calea ferată?

CM: Dribling va fi cartea mea de poezie cea mai bună, n-am niciun dubiu. Are o gestație temeinică, iar asta se vede. Marele meu păcat a fost, deși am debutat abia la 30 de ani, să mă grăbesc. Sper ca într-o zi să pot face, din prea multele mele volume de versuri pe care le-am publicat, o antologie.

Cântecul greierilor de sub calea ferată n-a fost o carte rea de debut, sunt în ea destule lucruri frumoase, dar ar fi putut fi, dacă aveam mai multă răbdare, o carte și mai bună. Am povestit în Infrapaginal despre speranțele pe care și le pusese Constanța Buzea în mine și despre dezamăgirea pe care i-a provocat-o nerăbdarea mea.

În Cântecul greierilor de sub calea ferată e o poezie melancolică și plină de imagini interesante (îmi era ușor să născocesc metafore). Iată cum începe poemul proprietarul de sclavi: „mintea mea e o mașină de pompieri ajunsă la locul accidentului mult prea târziu când nimic nu mai e de salvat mintea mea e o plantație de bumbac pe care muncesc gânduri negre”.

RT: Prin ce se deosebește poetul Ciprian Măceșaru de prozatorul cu același nume?

CM: În proză reușesc să mă detașez mult mai ușor de mine și asta îmi dă uneori posibilitatea să fiu mai relaxat, să scriu chiar lucruri amuzante, dar poezia e prezentă și-n proza mea, în volumul de povestiri Și se făcu întuneric resimțindu-se cel mai puternic. Nu cred în proza lipsită de poezie.

RT: Acum hai să vorbim și despre loteria premiilor literare. Un scriitor contemporan ne-a povestit că, după decernarea unui premiu literar important, le-a trimis mai multor membri ai juriului un e-mail în care-i întreba dacă nu ar vrea să le trimită cartea sa ca s-o citească și mai toți l-au rugat să le-o expedieze, căci ar vrea foarte tare s-o citească și era vorba despre o carte apărută anul trecut. Ceea ce înseamnă că aceștia nu numai că n-au citit-o, dar nici nu știau că a apărut. Cum să mai crezi atunci că se jurizează pe bune, pe cinstite, de adevăratelea?

CM: Lumea literară românească e bolnavă, fiind marcată de un război de gherilă, dar e tare obositor să tot vorbești despre asta, mai ales când știi că părerea ta nu schimbă nimic. Ori intri în război și poate te alegi cu ceva din partea armatei în care ai decis să te înrolezi, ori stai pe margine și asiști neputincios la bătaia pe putere, premii etc.

RT: Tu ești un lup singuratic. Asta te ajută ca scriitor sau te încurcă?

CM: Scriitorului nu-i este de folos să fie un lup singuratic, dar scrisul său n-ar trebui să sufere din cauza asta. Evident, dacă vrea să pășească pe acele ivory stages despre care vorbea Dylan Thomas, relațiile îi vor fi de ajutor. 

RT: O parte a criticii de întâmpinare din reviste (sau de pe bloguri și site-uri) îți dă uneori impresia de șușanea și aranjamente între editori și cronicari, fiindcă prea sunt promovate doar un anumit tip de cărți, sau, poate, greșim noi?

CM: Din ceea ce am răspuns anterior cred că se poate deduce părerea mea și despre ceea ce m-ați întrebat acum, așa că sper să nu vă supărați dacă nu voi insista pe acest subiect al dereglajelor din lumea noastră literară.

RT: Ce scriitorii români admiri? De la cine ai învățat meserie? Dar de afară?

CM: Într-o ordine aleatorie… Cărtărescu, Blecher, Arghezi, Blaga, Caragiale, Bacovia, Cristian Popescu, Dimov, Mircea Ivănescu, Ion Mureșan, Mariana Marin… Mai sunt, desigur. Döblin, Hrabal, Patrick Kavanagh, Gombrowicz, Svevo, Baudelaire, Fante, Cehov, Flannery O’Connor, Machado de Assis, Carver, Larbaud, Drummond de Andrade, Rimbaud, Céline, Plath, Sterne, Saba, Brautigan, Ungaretti, Melville, Pessoa, Robert Frost… Sunt prea mulți ca să-i pot aminti pe toți. Admirația are legătură cu scrisul, în privința oamenilor aș spune pas în câteva dintre cazuri. Acum citesc Lucia Berlin și unele dintre povestirile ei îmi par excepționale. Döblin, Hrabal, Gombrowicz și Svevo sunt prozatorii care m-au influențat cel mai mult. Dintre poeți: Saba, Plath, Ungaretti și Frost.

RT: Ce scriitori români au fost uitați pe nedrept și cum i-am putea repune în circuit?

CM: Dimitrie Anghel (a dat câteva bijuterii în proză, deci o antologie ar fi necesară), Mihail Celarianu (Diamant verde, Femeia sângelui meu), Victor Papilian (nuvele, schițe, povestiri – mai ales cele fantastice), Emil Botta (Trântorul), Ion Băieșu (a scris mai întâi scenariul filmului Mere roșii – regia: Alexandru Tasos –, apoi, plecând de la acel scenariu, a dat excelentul roman Balanța, care, în ciuda celebrei ecranizări a lui Pintilie – dar în care finalul, fără vreo legătură cu cartea, este complet ratat –, continuă să nu aibă parte de recunoașterea pe care o merită; ar fi de publicat și o selecție din povestirile sale; teatrul nu l-am citit), Dinu Băcăuanu (Lungul nasului, Noapte valahă), Florin Șlapac (Jucăria – poate și altceva, dar n-am citit), George Cușnarencu (Tangoul memoriei & povestiri), Bedros Horasangian (Enciclopedia armenilor și o antologie de povestiri), Monciu-Sudinski (Rebarbor)… Ar fi foarte important ca de republicarea acestor autori să se ocupe una dintre editurile mari. Desigur, cazul lui Monciu-Sudinski este mai complicat, știm cu toții.

RT: Mai ții jurnal și după INFRAPAGINAL?

CM: N-am renunțat niciodat la jurnal, dar nu scriu în el atât de des și de mult pe cât aș vrea.

RT: Ai fost toboșar în formațiile Toulouse Lautrec și Hotel Fetish. Ai cânta acum într-o nouă trupă dacă ți s-ar propune? Ai scris texte pentru cântece?

CM: Am un nou proiect, sper să reușesc să revin pe scenă, mi-e foarte dor de concerte. Compun muzică, dar numai partea instrumentală, versuri n-am fost niciodată în stare să fac. Mulți nu înțeleg cum de e posibil așa ceva, doar sunt poet și ar trebui să-mi fie ușor, nu? Ei bine, versurile pentru muzica pe care o cânt sunt altă mâncare de pește, iar la mâncarea asta nu mă pricep.

Publicat în Print MDRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *