Citindu-ne oglinda: câteva răutăți despre imaginarul specular (1)

Într-un basm chinezesc, șase sori pricinuiau pământului o arșiță cumplită. Eroul care trage cu arcul în ei, ca să-i stingă, eșuează. Dar își atinge scopul săgetând oglindirile acelor sori într-un micuț ochi de apă. După logica universurilor magice, realitatea întreține prezența unui lucru, reflectarea preluând esența acestuia. Cum rămâne însă cu noi, robii reproducerilor furibunde: tot mai puțin intimizate și prea mult socializate? Ne pierdem printre contradicțiile ideii de oglindă, asimilată atât cu vanitatea dulceagă cât și cu introspecția amară. Fie ne bizuim pe literatură (E. T. A. Hoffmann, Lewis Carroll, Ioan Petru Culianu), fie ne încredem în istorie (Jurgis Baltrusaitis, Sabine Melchior-Bonnet, Isobel Armstrong), n-o să scăpăm din întortocheatele narcisisme. Oglinda se străduiește să aflăm ceea ce noi nu am vrea să știm: pe nehotărâtul Henry Jekyll îl înclină către antipaticul Edward Hyde, transferul anatomic acoperind un transplant moral (Robert Louis Sevenson). Malițiozitatea oglinzii lucrează însă cu materialul clientului. Și nu inventează, construiește. Oglindirea e un act de imagine (Horst Bredekamp).

Oglinzile sunt și malefice, și versatile, și politicoase, și insinuante. Omul le-a meșterit și din obsidian, și din bronz, și din cositor. A purta o oglindă la tine, a avea o oglindă în tine: imaginea pătrunde în cel care o consumă. Iar oglinda crește în noi datorită poveștilor prin care o șlefuim, diversificându-i astfel unghiurile din care ne-am putea admira. O extensie imagistică e o gonflare semantică. Eventuala lărgire a trăsăturilor lățește și înțelesul cuvintelor. Paradoxal, oglinda e mai mult enunțiativă decât figurativă. Iar teoria cuantică nu e străină de această viziune. Ea sondează lucrurile, ființele și situațiile ce relaționează, caracteristicile fiecăreia dintre ele depinzând de maniera în care se influențează reciproc. Prescurtăm o ipoteză de lucru ca să smulgem din ea două consecințe: prima ar fi că nu există proprietăți în afara interacțiunilor, iar a doua că acele însușiri sunt relative. (Carlo Rovelli, Helgoland. Cum să înțelegem teoria cuantică). Observată în oglindă, o dominantă fizionomică e despicată în aspecte contradictorii, dar la fel de autentice, dat fiind că acestea apar în conștiința unor observatori diferiți: tu și eu. Evidențiem, așadar, regimurile de auto-situare a materiei, concretizarea lor în corpul uman; adică imaginea noastră despre trup și confruntarea acestei percepții cu informațiile luate din manifestările speculare. Și ne întrebăm: opinia despre noi înșine e deja inclusă în imaginea de sine?; ori ia naștere prin ciocnirea dintre percepția asupra propriei înfățișări, pe de o parte, și „adnotările” pe care oglinda le sugerează, pe de alta? Să mizăm pe ceea ce știm: omul asediază oglinda cu toate că preferă să ascundă într-însa. Apoi, oglinda nu e doar stăpâna divergențelor. Este ea însăși imaginată, încontinuu, și încă foarte variat. Așa oscilau personajele lui Umberto Eco, frământate de o mare enigmă: dacă luna a fost concepută ca o oglindă ce direcționează lumina soarelui spre pământ, de ce Dumnezeu a înzestrat-o cu pete? Sau poate că acele „impurități” imagistice dau măsura virtuozității Creatorului, preocupat să aibă mări și lacuri chiar și în peisajul selenar? (Umberto Eco, Insula din
ziua de ieri). În vocea scriitorului din secolul XX e ceva din timbrul veacurilor mai vechi, Jakob Böhme (1575-1624) fiind doar unul dintre bănuiți.

Nu ne simplificăm viața dacă nu ne complicăm identitatea. Altminteri, eul rămâne o nelămurire străvezie, fără întretăieri cu frica de răspunsuri; deraiază la intersecția dintre uimirea perpelită și dilema blazată. Astfel, eu sunt-ul nu-și mai pune punct; preferă virgula, oglinda de rezervă, diagnosticul amabil. Viața întrezărită în oglindă e o capitulare cu jumătate de gură. Venim la oglindă ca să ne mințim. Să jucăm teatru cu noi înșine. Ne-o confirmă orice istorie a recuperărilor de sine. Deschizând, bunăoară, Femeia în fața oglinzii, o cunoaștem pe Anne, o tânără din perioada Renașterii, neobișnuită decât cu vechile oglinzi cețoase. La un moment dat, e prinsă la „intersecția” reflectărilor reciproce dintre două oglinzi moderne. Acestea joacă însă rolul de ecrane protectoare, părând să aibă un program autonom de reflectare. Sunt opace la chipurile care le străbăteau non-stop, nelăsând în ele vreo amprentă notabilă. Și nu acceptă imaginea pe care fata le-o propunea. În optica speculară, Anne nu era nici vizibilă, nici comparabilă. Oglinzile o făceau improbabilă. Nu colaborau cu ea, o anonimizau. Refuzau orice întocmire de sine. În aceeași carte a lui Éric Emmanuel Schmitt, o actriță de la Hollywood își confundă înfățișarea cu machiajul care o pigmentează. Ce-i de făcut? Din oglindă fie desprindem un portret, fie ne resemnăm cu o mască. Portretul ni-l negociem, pe când masca ne-o impunem. Portretul e un compromis, masca e un decret. Oglinda nu este însă crusta chipului: ne privim într-însa până o credem că unul e celălalt. Căci oglinda are mai multe adevăruri pentru aceeași realitate. În funcție de unghiul în care o acostăm, oglinda ne deschide un alt tablou. Ea ne propune un autoportret cu care, adesea, nu coincidem. Și capitulăm: în oglindă ne suntem doar tangențiali; inevitabil analogi altcuiva. De unde și nedumeririle, cam oportuniste: ce semnalmente uităm în oglinzile altora?; și pentru care să ne simțim vinovați?; sau poate le așezăm acolo intenționat, pentru ca, vrând-nevrând, scrutările lor să preia cadența dezamăgirilor noastre? Din ochii evazivi ai oglinditului cresc genunchii osoși oglinzii. Cei din urmă n-o să se moaie vreodată. Și se abonează la ultimul cuvânt: omul își vorbește, oglinda îi dictează. Sau, în cel mai bun caz, îl dresează. Ea aplică pornirilor noastre o pedagogie cu efect abraziv. Oglinda e un polizor al temperamentelor: mama îndrăznelilor teșite de atâtea eșecuri. Între hotarele ei respecți regulile casei. Altfel, nu înghite nimic poruncitor, zănatic, nonșalant. Capriciul e unul din monopolurile sale.

Oglinda resuscitează fizionomii. Și cultivă încruntările care tăinuiesc spusele. În consecință, scriitorii nu se văd în oglindă, își răsfoiesc chipul: „am fugit la oglinda de deasupra chiuvetei pentru că-mi dăduseră lacrimile și vroiam să mă văd plângând. Știam că Baudelaire făcea lucru-ăsta. M-am văzut mic, negricios, cu fața îngustă și fără pic de spiritualitate în ochi. Am suflat aburi peste imaginea mea și am scris, pe oglindă, cu degetul, așa cum scriam zilnic câte ceva, ca într-un jurnal fără memorie: DISPARI” (Mircea Cărtărescu, Travesti). De la ruși facem rost de mai multe oglinzi, ba chiar adunate la un loc; de parcă fiecare scenă s-ar consuma de două ori în același minut. La Bulgakov cel puțin, oglinda e un refren narativ (Maestrul și Margareta). Nici la alții nu e diferit. Bunăoară, după Ismail Kadare, a oglindi înseamnă a înmulți (Bâta). Tot așa este și eroul lui José Luis Peixoto: își reîntâlnește tatăl în trăsăturile pe care el, fiul, le dă mai departe copiilor săi (Cimitirul de piane). Oglinda născocește anatomii de sinteză; sau ne include în genealogii precare, dar aduse măcar la zi.

Personajele literare nu-și vizualizează fața, o costumează. Și o adăpostesc în priviri. Căci oglinda n-o să-i cedeze întrebătorului decât tăcerea lui subcutanată: aceea latentă, de sub figura preluată de mântuială. Oglinda nu reflectă o imagine, marchează o disjuncție. De altminteri, când poposim într-o oglindă, plecăm imediat din alta. Cu oglinda nu dezvoltăm o înțelegere, ne calmează un protocol. Care nu rezistă. Căci oglinzile nu corectează. Mai curând admonestează. Ne adună cel mult, într-o ipostază convenabilă lor: „Casa familiei Weasley deborda de lucruri ciudate, neașteptate. Harry avu un șoc atunci când, aruncând o privire în oglinda de deasupra șemineului din bucătărie, oglinda prinse a se rățoi la el: – Bagă-ți cămașa în pantaloni, împrăștiatule!” (J.K. Rowling, Harry Potter și Camera Secretelor).

Ilustrație: Valeriu Mladin

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Print
Cristina-Claudia Ciobotaru

Metamorfozele mefistofelice ale cotidianului

Când citești prozele lui Florin Iaru, e imposibil să nu rămâi șocat și să nu te întrebi încontinuu: cum e posibil așa ceva? Indiferent de

Print
Silviu Romaniuc

Așteptând ca moartea să se întâmple

Publicat la sfârșitul anului 2020 (Polirom), (micro)romanul lui Bogdan Răileanu, Să nu lași moartea să te găsească, propune, la o primă vedere, povestea conceperii baladei

Print
Codrin Dinu Vasiliu

Lecturi de vacanță și post-vacanță

Unul dintre cele mai importante momente de fractură în macro-economia lecturii este reprezentat la noi de începutul școlii. Un început al școlii, cu flori și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *