În ce condiții o mulțime de oameni devine o comunitate? În mod real, niciodată. Comunitatea nu se construiește simplist, descoperind sau trasând geometric centralități, suprafețe spațiale, temporale sau noetice comune mai multor indivizi. Ea poate fi, însă, intuită indirect, explorând excentricitățile, marginile și periferiile unor teritorii, dar și identificând spațierile sau intervalele care fac posibile elementele singulare, apropiindu-le nu prin sinteză și aglutinare, ci prin diferență și distanță.
Comunitatea este mereu o simplă perspectivă, proiecția subiectivă a celui care, înăuntru sau în afară, îndrăznește să spună povestea. Aglomerația de oameni pare că devine comunitate numai atunci când se ivește un fir narativ privilegiat, suficient de incisiv pentru a transpune haosul vieților anonime într-o ordine a povestirii. Când evenimentele în care se implică sunt legate într-o poveste unică, personaje fără un contur precis pot părea indivizi puternici, cu vieți palpitante și destine exemplare.
Cum se amestecă, așadar, poveștile și viața? În cazul fericit, ele se pot armoniza, influențându-se reciproc. Prelucrate narativ, viețile se modifică radical. Dobândesc intensități nebănuite. Ating piscuri altădată intangibile. Când propria noastră viață își revendică dreptul la excelență, curgerea ei ajunge să fie tumultuoasă, dar în același timp ideală, extrăgându-și fibra intimă din scopul spre care ea se proiectează. Afluenții ei insignifianți se unesc într-un flux ordonat, un veritabil centru de comandă care îi ține împreună. Într-o asemenea situație, povestea și viața devin una și aceeași curgere. Povestea nu mai este despre viață, ci este viața însăși. Iar cea din urmă este cu adevărat viață numai pentru că se exprimă pe sine exemplar, fără rest, devenind poezie, operă de artă, filosofie.
Dincolo de această ipostază dezirabilă, se întinde însă continentul discordiei dintre expresie și viață. Cele două se pot contrazice reciproc, se pot incomoda, se răzbună una pe cealaltă. Povestea minte în legătură cu viața, dar și viața, dacă e trăită la întâmplare, anulează orice fir narativ. Teritorii străine, povestea și viața ajung să fie formațiuni nomade (Nietzsche, Deleuze etc.), excentrice, veșnic îndrăgostite de nebunia periferiei, a haosului marginal, lipsit de orizont. Simple fulgurații în neant, fără logică, războindu-se cu rațiunea și cu morala, ele înaintează discret, la întâmplare, indicând doar contururi provizorii, care se întorc curând în neantul din care au izvorât. Viața este atunci rezistentă la expresie, nu se lasă povestită. Invers, poveștile devin abstracte, fără urmă de viață.
Comunitatea întruchipează, se pare, una sau alta din cele două. Dorința de totalizare, în primul caz. Instinctul diferenței și al distanței, în celălalt. Centralitatea orizontului privilegiat, din care se spun o poveste cu tâlc și o viață plină de sens, respectiv ispita irepresibilă de a o lua razna (Cioran), exersând fuga de pe circumferință, tentația mișcării centrifugale. Gustul pentru sens, pe de o parte, râsul izbăvitor, pe de alta, atunci când înțelegem că sensul găsit e doar o nouă iluzie. Cu ele, se ivesc două idei de comunitate la fel de iluzorii. Cu toate acestea, comunitatea se face și se expune în jocul celor două ipostaze. Căci ea nu poate configura un sens propriu, dincolo de sensurile reale sau închipuite ale indivizilor singulari, decât în fața unui eveniment decisiv care presupune tentația și posibilitatea depășirii limitelor, raznele dincolo de teritoriile știute, transgresarea nu doar a centrului, ci și a oricărei periferii. Un astfel de eveniment, pentru ființele finite care suntem, ar putea fi doar așteptarea sfârșitului: a finalului individual, moartea (Heidegger, Bataille, Blanchot), sau a eschaton-ului întregii creații (Ricoeur etc.). O așteptare pasivă și totuși activă, un fel de pregătire pentru un eveniment excepțional. Căci în orizontul morții, viața se sustrage expresiei, iar povestea devine renunțare la operă, désœuvrement (Nancy, Blanchot). Tocmai stranietatea radicală, indiciu al imposibilității vreunui element comun, semn așadar al exteriorității pure a celuilalt (Lévinas), face posibilă comunitatea, care este ab initio abandonată, absentă (Nancy), de nemărturisit (Blanchot). În distanța transcendentală, astfel re-cunoscută, se instalează orice raport, mereu incomplet definit, de tipul comunității.
Suntem locuitorii pasageri ai poveștilor noastre, dar și ai propriilor noastre vieți. Locuitori adesea rebeli, fugind din poveștile noastre, dar și din viețile noastre imaginate. Paznici draconici, însărcinați cu siguranța sensului, dar și dezertori nomazi, pariind temerar pe risipa oricărui sens. Suntem aruncați permanent în acest interval, care spațiază simpla certitudine și adeverirea existențială, întârziind la nesfârșit realizarea ambelor – două ipostaze ale adevărului, și totuși la fel de iluzorii.
–
Foto: Dan Ciupureanu
