Confesiunile unei vârste

Comunismul, băită dragă, e timpul ăsta, mi-a răspuns mama atunci, oprindu-și în aer brațele pline de otavă.

Tot înainte, noul roman al Ioanei Nico­laie, invită la revizitarea orășelului din Nord păzit de munți și de o liniște dezarmantă, având în centru o voce puternică, pentru care pârghiile se frâng odată cu timpul, odată cu explorarea unor zone de conflict și a unor nebuloase spații ale învălmășelii de gânduri, de visuri tot mai îndepărtate și, până la urmă, neîmplinite. Un document al vieții compus din frânturi, din speranțe răzlețe, un tablou al comunismului ca timp trăit, un manifest al vârstei, dar, mai ales, al copilăriei marcate de cozile pentru pâinea noastră „praf de piatră”, de munca sezonieră, de umbra ultimului deceniu al gălbenariei roșii care „nu se poate vindeca de tot”. Mai acut decât în Pelinul negru și în Cartea Reghinei, în Tot înainte caracterul autobiografic al po­vestirii este mai pronunțat, amintirile alcă­tuiesc această textură densă de evenimente, de credințe, iluzionări și deziluzii ale unui alter ego al autoarei, toate înscrise într-un ciclu cu dimensiuni poematice și suflu mi­tic, fiind păstrată aceeași evoluție ritmică a discursului, aceeași lumină care încarcă și dorințele Agustinei, fetița născută imediat după explozia de la Cernobîl, tutuană sau drugă, dar și iubirea mamei cu un trup de „peste o mie de kilograme”, cele două pro­tagoniste ale romanelor anterioare. Spre deosebire de complexul și de neajunsurile Agustinei sau de suferința Reghinei, Arse­niei i se adaugă această încrâncenare de a răzbi, fetița construind și deconstruind sce­narii pentru sine, trăind marea istorie, dar neînțelegând-o deplin.

Eu sunt, de fapt, egală cu toți.

Lumea văzută prin ochii unui copil, al patrulea din cei doisprezece ai familiei Bul­ța, nu este mai puțin dezolantă, însă confi­gurarea ei de la o etapă la alta este un act au­tentic în ciuda realității comuniste tot mai găunoase ce închide hotărât toate portițele de scăpare. „Mi-e frică de fălci, de tot ce are colți și măsele”. În această mare de deznădej­de, Arsenia are o conștiință bine articulată, are tărie de spirit și, mai mult decât atât, as­cunde în ea adânc promisiunea unei ieșiri din Văralia pentru că „are minte”, după cum observă și mama ei. Nu contează că promi­siunea se frânge, nu contează că Arsenia nu mai ajunge vânător care să doboare fiarele, ceea ce devine semnificativ este pactul pe care îl face cu sine, reînnoit cu fiecare pro­iectare într-un viitor, tot mai tușat și mai dezamăgitor prin maniera în care i se înfățișează. Renunțările, resemnările se acumu­lează și îngroașă liniile unei tristeți apăsătoa­re purtate cu demnitate și candoare. „Și-așa comunismul luminos despre care am auzit eu prima oară s-a dus și el, ca un sac zornăitor, bine astupat de o movilă”. Ideologia infiltrată în toate cotloanele este adevăratul uriaș de care Arsenia se ciocnește în repetate rân­duri, ideologia este cea care separă Văralia ei de stațiunea cu ape termale unde se tratau familiile de la oraș, un așa-zis microunivers atașat orașului, cu pământurile sale sărăcite și neroditoare, accentuând prăpastia dintre cele două și sporind sentimentul neajun­sului, care plutește simțitor și asupra casei albastre a familiei Bulța și pe care Arsenia, inevitabil, și-l însușește. „Suntem mulți, gră­madă, nu mai pot de rușine că nu mai avem loc în casă.”

Cu toate acestea, o frumusețe stranie se cuibărește în acest decor, chiar dacă prin­cipiul de existență are sâmburele putred, Arsenia primind confirmarea abia în mo­mentul îngropării vacii galbene, a familiei, în spatele casei, loc din care iarba nu va mai rodi. O mare groapă înghite hulpav tru­pul scheletic al unui animal bolnav, movila noua, o ridicătură de pământ ca o cocoașă, diluează parte din acea lumină a comunis­mului, salvată de laptele gras, de plimbările pe munte, așteptând animalele să pască și pune presiune asupra clopotului de sticlă al Arseniei în care își fac loc, pe nesimțite, rușinea, revolta tăcută, îndârjirea, acoperi­te, în final, de resemnare și de incertitudine, pentru că „boala trebuie ținută înăuntru, nu o faci cadou și altora”, iar comunismul a fost tocmai acel instrument de împrejmuire, de captare a bolii prin care sufletul nu poate fi decât înveninat.

O să afli ce-i comunismul când vei merge la școală.

Peisajul e completat de tovarășa Monica Sasz cu fiica ei intrată la liceul sanitar, de blugii ei străini, de trupa de dansuri, de Or­ganizația Pionerilor, de Laboratorul de fo­tografie, toate incluse într-un circuit imens de manufacturare a unor cetățeni devotați patriei care salută bucuros și contribuie cu eforturi energice la construirea ei sănătoasă („De când s-au interzis avorturile, ne-am în­sănătoșit ca nație”). Cronicile, dictate de către profesor, sunt scrise cu litere rotunjite și îngrijite și cu ecoul cuvintelor lui în ureche: „Scrie, Arsenia!. ” Arsenia scrie, Arsenia visează ca un copil, mult și numai culoare asemenea Reghinei; Arsenia crede și apoi cedează sub impulsurile propriilor fantasme care prind un contur altfel decât cel imaginat: „Când a trecut autobuzul de zece fără un sfert lăsând îndărăt cei mai negri nori de benzină, m-am dat bătută. Mi-am luat lucrurile înghesui­te într-o geantă de umăr, că de unde să fac rost de rucsac, și, cu povara tot mai vineție de jur-împrejurul pleoapei, am luat-o spre casă.” Ridicând praful pe drum, se întoarce după ce a așteptat singură un autobuz care nu a mai venit și nu a mai dus-o în expediția cu clasa în munți promisă de către profesor.

Înaintarea este hipnotică și robotizată, cei care ies din rânduri sunt puțini – salvați, ajutați de un duh invizibil, iar restul este cules de o uriașă menghină care îi strânge cu strășnicie. „Tot înainte! i-am răspuns în­tr-un glas. S-a zguduit clasa, a tremurat un pic școala, numai ochiul închis al orașului nici măcar n-a tresărit.” Tot înainte au mers și fra­ții Arseniei, Alexandru care năzuia un loc la facultate, dar a sfârșit la drumuri și poduri, consumându-se în întâlnirile de pahar de la bufet, Viorel care s-a oprit devreme din visare și după liceu a așteptat cuminte repar­tiția, lucrând în mină și Saveta, sora ei fugită de acasă în celălalt capăt de țară. Cinismul și brutalitatea lumii o ajung pe Arsenia, o trag în jos, năucesc vibrațiile sufletului său cuprinzător, totul plasându-se sub un semn amenințător, ca atunci când este nevoită ea însăși să aplice pedeapsa colegilor de clasă neastâmpărați, „că dacă nu te execuți, urmezi tu” și atunci cine mai poate fi salvat? Se șterge și chipul lui Mickey Mouse imprimat pe ba­tista găsită întâmplător, se șterg și dorințele de a fi gestionară cu rațiile de alimente bine cântărite pentru fiecare suflet, se evaporă și străfulgerarea de a fi femeie de serviciu sau gimnastă, în ciuda tuturor execuțiilor per­fecte ale podului din picioare sau a măies­triei de a juca handbal. O Arsenie într-un dialog constant cu sine, recunoașterea în oglindă a Arseniei „care nu te mai rogi să vină nici un străin să te-nfieze, că de-acum ai ajuns să înțelegi.”

Dacă ajung un om pierdut?

În mozaicul de întâmplări și de dorin­țe, „vreau să mă fac” se așterne ca o pân­ză ocrotitoare, anul petrecut la buna în Măgura, perceput, aproape, ca o ruptură. Blocul bunicii, feliile de portocală, mân­carea ce nu trebuia pândită, împărțită cu frații compun un strat aparte al poveștii. După moartea bunei rămâne doar ecoul dintre etaje al nepoatei, amărăciunea unei întrebări: „Dacă a murit buna, oare trebu­ia să plâng încontinuu?”, glasul împăciuitor al bătrânei, imaginea mâinilor trecând ața prin ac și arta meșteșugurilor gospodărești pe care Arsenia nu vrea nicicând să le înde­plinească din postura „de mamă cu o droaie de copii”, de mamă eroină. A fi mamă con­stituie un ultimul prag pe care Arsenia, aproape adolescentă îl depășește cu inima frântă: „Toți ne facem un început de ceva. Eu deja am ajuns un început de ce-am urât cel mai mult, un început de mamă” pentru fra­tele mai mic, Sever, ce silabisește surâzând cuvântul „mama”, confundând chipurile celor două.

Interesant și înduioșător mi se pare felul în care Ioana Nicolaie reia și re­construiește imaginea tatălui, o salvează în urma frământărilor și durerilor din Cartea Reghinei. De data aceasta, un tată cu „cer peste față, și soare de amiază, e uriaș, vesel nevoie mare” când aduce șerbet din banii abia câștigați la serviciu, un partener pen­tru culesul zmeurii, pentru micile secrete din bucătărie, un tată luminos, nicidecum unul furios, în cele din urmă un bărbat ne­putincios, stând să cedeze tentației sticlelor cu otravă din podul casei. „Arsânuca, măcar voi să mă iertați, c-am ajuns ca nelumea.”

Ioana Nicolaie realizează și în Tot înainte o frescă a durerii, păstrând un puls al na­rațiunii pe care l-am resimțit și în celelalte romane ce urmăresc destinul familiei Bulța (Pelinul negru, Cartea Reghinei). Aici lumea se conservă în imaginea copilei strângând la piept un borcan cu miere într-un spital de boli infecțioase și în contrastul dintre forță și sensibilitate. Decupaje de viață.

Foto: Radu Afrim

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *