Interviu cu Ion Caramitru, realizat de Mariana Sipoș în 1994 și publicat în premieră de revista „Timpul”
Recitind acest interviu pentru publicare, la aproape douăzeci și nouă de ani de când a avut loc, într-o emisiune tv în direct, mi-am dat seama ‒ ca și în cazul interviurilor precedente găzduite cu generozitate de revista Timpul ‒ cât de actuale sunt opiniile lui Ion Caramitru (în special cele referitoare la starea culturii) sau cât de dureros s-au perpetuat peste atâta amar de timp, consecințele deciziilor politice din acei ani.
Ne aflam într-un studio al primei televiziuni particulare din România, într-o zi de noiembrie 1994, la câteva luni de la înființare. Se numea Tele7abc. Funcționa la etajele 10-11 ale unui bloc din Piața Victoriei, în colțul cu Strada Buzești. Patroni erau Marcel Avram, Mihai Cârciog și Paul Opriș, dar concepția programelor i se datora lui Mihai Tatulici. El a inventat și formatul emisiunii Chestiunea zilei, cu un singur invitat, dar care permitea și intervenții telefonice ale telespectatorilor sau, uneori, ale altor personalități. Este una dintre primele mele emisiuni de televiziune din cariera mea, fusesem angajată la acest post încă de la înființare, fără să fi avut înainte vreo experiență în audio-vizual, ci doar în presa scrisă. Și m-am bucurat că Ion Caramitru a acceptat invitația mea, după ce refuzase să participe la emisiunea realizată de Mihai Tatulici însuși. Explică în interviu de ce: Mihai Tatulici pusese în circulație manipularea privind replica denaturată, falsificată, de care marele actor nu a scăpat toată viața și al cărui adevăr îl explică aici pentru prima dată.
Sunt multe mărturii inedite în interviu. Acum, după ce Ion Caramitru nu mai este printre noi, au valoare de document. Și de testament. Emisiunea a stat foarte mulți ani înregistrată pe o casetă VHS, apoi, când au apărut posibilități noi de stocare, am transpus-o, împreună cu toată arhiva mea video, pe un hard disk extern.
Imaginea s-a păstrat destul de bine. Ion Caramitru este destins, vorbește calm, cu intonație impecabilă și, deși întrebările mele nu erau de loc de o complezență îngăduitoare, este bucuros că i se dă prilejul să clarifice momentele cruciale, unele controversate, care i-au marcat existența în 22 decembrie ’89 și la începutul anilor ’90. O face limpede, logic și credibil. Mă gândesc că pentru cei care nu au trăit acei ani sau nu-și mai amintesc exact întâmplările decisive din istoria acelor ani, ar trebui să pun câteva note de subsol pentru situațiile despre care e vorba în interviu.
Pentru a facilita de la început înțelegerea lui, prefer să scriu aici câteva rânduri explicative: după căderea comunismului, Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (prescurtat CPUN) a fost organismul provizoriu de conducere a țării până la primele alegeri (presupus libere) din 20 mai 1990. Membrii Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN), creat în zilele revoluției, reprezentau jumătate din componența CPUN. Pentru a-și legitima și credibiliza acapararea puterii, Ion Iliescu a inclus în lista inițială a CFSN, nume sonore ale opoziției anticomuniste; printre ele: Doina Cornea, Ana Blandiana, Ion Caramitru.
În urma anunțării transformării Frontului Salvării Naționale în partid politic pentru a putea participa la alegeri, deși anunțase că doar le va organiza, Doina Cornea și apoi Ana Blandiana și-au anunțat demisia din CFSN, în 23, respectiv 29 ianuarie. Ion Caramitru a rămas și a făcut parte din CPUN, fapt ce a fost văzut atunci ca un gir dat lui Ion Iliescu și foștilor nomenclaturiști din jurul lui. Totuși nu a fost așa și prima întrebare are rolul de a clarifica aceste acuzații care i se aduceau lui Ion Caramitru.
Un al doilea episod la care vreau să mă refer este mitingul prilejuit de înființarea Alianței Civice, din 15 noiembrie 1990. A fost cel mai mare miting de după cel din 22 decembrie 1989 care a dus la căderea comunismului. Desfășurat în același loc. Nu doar toată piața din fața fostului Comitet Central era plină, ci și porțiuni din Calea Victoriei și străzile adiacente. Am fost acolo și în emisiune îmi aminteam perfect momentul când Ion Caramitru a urcat pe scenă, dar mulțimea, incitată de conducătorul mitingului, nu l-a lăsat să vorbească. De menționat că Ana Blandiana și Romulus Rusan nu erau acolo, plecaseră la Iași să susțină un miting asemănător. Resemnat, Caramitru a coborât de pe scenă, dar cineva, în momentul de liniște creat, a cerut: „Să strige mai întâi: Jos Iliescu”. Și Ion Caramitru s-a întors rapid pe scenă și a strigat. Apoi a spus ce a avut de spus și ceea ce povestește în interviu. În aplauzele frenetice al mulțimii. Ion Caramitru era cu noi. Este și astăzi!
Ați făcut parte din Consiliul Provizoriu de Unitate Națională (CPUN) și nu ați plecat până la alegerile din mai 1990. Ați părăsit CPUN și funcția de vicepreședinte în săptămâna dinaintea votului. Care au fost motivele?
Ideea de a nu fi plecat până la alegeri stă în picioare. Am rămas până la alegeri și cred că am făcut bine. Nu noi ne-am dus după ei, după cei din FSN, ci ei au venit după noi. Dreptul primului venit pe lume este unul inalienabil. Nu noi ne-am dus după foștii membri ai Comitetului Central, ci noi am venit primii, fără carnete de partid, ne-am asumat riscul vieții și al morții, am ajuns acolo, în CPUN, am spus ce-am avut de spus, n-am avut nimic pregătit. Eu am fost, până la alegeri, unul dintre cei cinci vicepreședinți ai CPUN, înscris independent, n-am făcut parte din nici un partid.
Mi-am manifestat nemulțumirea față de FSN foarte des
De ce nu i-ați convins și pe ceilalți să rămână, pe Ana Blandiana, pe Doina Cornea, măcar până la alegeri?
Unul din marile mele regrete este că acești oameni, amintiți de dumneavoastră, au părăsit CPUN, parcă prea devreme. Eu nu pot să-i judec, ei ar trebui întrebați. E doar regretul meu, pe care pot să-l exprim. Al doilea motiv esențial pentru care am decis să stau până la alegeri, așa cum am promis, a fost legat de momentul demisiei mele, care s-a întâmplat cu trei sau patru zile înainte de alegeri. Demisia dată în preajma alegerilor s-a dorit a fi un gest de protest față de suita de greșeli politice, sociale ale noii conduceri și în special ale președintelui Iliescu față de, în primul rând, situația din Târgu Mureș și, în al doilea rând, față de Piața Universității. Cred că o altă motivație pentru care am întârziat cu demisia ‒ mai mult decât ar fi trebuit, după părerea unora, creând imaginea că stau acolo pentru că am un interes, un rol ‒ este că m-am găsit singur, într-un spațiu puțin populat cu oameni care ar fi putut lua decizii în favoarea culturii. Am condus și o Comisie de Cultură, încercând să aduc înapoi tot ceea ce fusese furat, confiscat și denaturat de regimul trecut. Din păcate, s-a făcut prea puțin, multe chestiuni trebuie reluate de la zero.
Care este momentul când ați făcut public această decepție? Puteați fi în CPUN și să vă manifestați nemulțumirea. N-ați făcut-o. De ce?
Mi-am manifestat nemulțumirea față de FSN foarte des.
Foarte târziu, nu foarte des.
Nu. Foarte des.
Mă refer la protestele publice, nu în ședințele pe care nu le știa nimeni. Ați protestat public?
Chiar înainte de înființarea CPUN, a fost un moment delicat, un moment în care, pentru prima oară, în mod violent, au fost chemați minerii și oamenii muncii pentru a desființa prin forță manifestația organizată de partidele istorice, pe 28 ianuarie 1990. Atunci a fost nevoie, din partea mea, chiar de reacții violente și dure, încercând să opresc telefoanele, faxurile prin care erau chemate forțe nemăsurat de mari, pentru stăvilirea ‒ cum se spunea atunci ‒ încercării de debarcare a puterii.
Unde ați spus lucrul acesta?
Eu sunt un om modest. N-am vrut să mă împăunez cu acest lucru. A spus-o cândva domnul Petre Roman, într-o ședință a CPUN, în care a mărturisit că din toți cei care erau în CPUN, singurul care s-a opus să nu fie chemați minerii și să nu se recurgă la forță, deci singurul care s-a opus am fost eu. M-am opus și am reușit, din fericire, să opresc intervențiile în forță împotriva manifestanților. Momentul era delicat și ar fi fost denaturat într-o bătălie stradală, care ar fi costat sute de morți. Din fericire, după primele apeluri ale puterii, au ajuns doar cinci sau șase mii de oameni, care s-au blocat în jurul Primăriei din Banu Manta. Dovada că nu s-a încercat o lovitură de stat a fost că manifestanții anti-FSN s-au retras ‒ liberalii s-au retras la ora 5 după-amiaza, au dat și un comunicat, a fost o manifestație fără nici un fel de repercusiuni.
Ați spus că ați fost nevoit să opriți faxuri, telefoane prin care erau chemați mineri și oameni ai muncii să apere puterea. Cine trimitea aceste faxuri și cine dădea aceste telefoane, ca să cheme oameni la contramanifestație?
Toți. Afară de mine.
Am avut sentimentul libertății absolute
Ne întoarcem la teatru. Emisiunea noastră are titlul „Între teatru și adevăr”. Un reproș se aduce regizorilor și actorilor de valoare: circulă prin lume și nu mai montează sau nu mai fac filme sau teatru acasă, în România. Este această o vină, un păcat?
Nu e vină. Nu e păcat. Arta și cultura se supun unei legi firești, a competiției, atât pe plan național, cât, mai ales, pe plan internațional. Multă lume mă întreabă de ce nu mai joc în România, mi se tot spune că sunt așteptat pe scenă. Pot să am o scuză și să spun că nu mi s-a oferit ceva care să mă intereseze atât de mult încât să urc din nou pe scenă. Celor mai mulți le răspund că meseria asta de care mă ocup ‒ și care n-a fost o meserie prin care să-mi satisfac un orgoliu nemăsurat, ci am considerat-o, întotdeauna, o șansă de a supraviețui; datorită ei, în regimul trecut, am avut sentimentul libertății absolute, sentimentul accesului la ceea ce am de spus, într-o manieră pe care mi-o formulam singur, găseam singur modul de expresie prin folosirea limbii române ca instrument tăios, violent, într-o încercare permanentă de analiză psihologică a societății și a personajelor care o domină ‒ a fost, până la un punct, o șansă extraordinară pentru lumea noastră spirituală. Tot ceea ce mi s-a întâmplat în ultimii cinci ani și, în special, tot ceea ce mi s-a întâmplat în decembrie 1989 sunt lucruri care mă îmbogățesc extraordinar în sensul cunoașterii lumii, a vieții și a oamenilor.
Trăgeau absurd, inutil, la ordin
(Telefon de la un telespectator): Sunt Eugen Stoicescu din București. Când domnul Caramitru se afla pe terasa Comitetului Central și când încerca să stăvilească tot acel vacarm, toate acele trageri, și-a dat seama că nici un glonț nu atingea pereții Comitetului Central, deși totul în jur era distrus de gloanțe?
Ion Caramitru: Vă mulțumesc pentru întrebare. Am, în sfârșit, ocazia publică de a face lumină în întunericul pe care îl aruncă un bine-cunoscut deputat, care conduce și o revistă, și un partid, și care consideră că ceea ce am făcut atunci n-a fost decât un cod cu teroriștii care erau ascunși în Palat. Eu le spuneam să nu tragă și ei chiar atunci trăgeau, pentru că așa era codul.
Iată întâmplarea exactă: eram în studioul 4 al Televiziunii Române când cineva a venit val-vârtej să-mi spună că în Piața Palatului este nenorocire, că Biblioteca Universitară este in flăcări, ba chiar este consumată de flăcări, că se trage în disperare și că ar fi bine să mă duc acolo. Nu am avut mașină la dispoziție, cineva cu un Trabant s-a oferit să mă ducă, acea mașină nu pornea, l-am împins, am ajuns cu greu. Acel om are istoria lui postrevoluționară și asta este una din poveștile lui favorite, cum împingeam împreună la Trabant să oprim focul din Piața Palatului. El m-a lăsat acolo, lângă Piața Palatului, îi era teamă să meargă cu mine.
Când am ajuns la Comitetul Central era un număr impresionant de tancuri și de TAB-uri, înconjuraseră Comitetul Central și se trăgea împotriva Palatului Regal. M-am ascuns după unul din ele, m-am uitat să văd ce se întâmplă, totul părea o joacă de copii isterizați. Doar cine nu știe elementarele reguli militare nu-și dădea seama că ceea ce pornea din tunul tancului sau din mitralieră nu avea nici un efect masiv asupra pereților acelui palat. Singurele lucruri care se petreceau erau doar incendii interioare, din cauza gloanțelor care pătrunseseră prin ferestre. Era limpede că, dacă erau teroriști acolo, ei nu puteau să stea în spatele zidurilor și să nu pățească nimic. Am întrebat un comandant de tanc de ce o fac? Mi-a spus că așa au primit ordin.
Am intrat în Comitetul Central printr-o intrare laterală, B, C, habar nu am, am fost preluat de un ofițer, am întrebat ce se întâmplă, de ce se trage. Dânsul mi-a răspuns că sunt teroriști. Am răspuns că n-am văzut nimic. Dacă ar fi teroriști, ar exista o ripostă, ar veni înapoi focuri de armă. I-am spus că eu cred se trage aiurea. Câțiva militari în termen s-au oferit voluntari, vreo șase sau șapte, și au plecat, conduși de un gradat, să încerce ‒ în măsura în care erau acolo teroriști ‒ să-i prindă. Am ieșit pe balcon și am strigat disperat, folosind instalația de sunet care era acolo, părăsită de Ceaușescu, evident, celor care trăgeau din tancuri în Comitetul Central, să nu tragă. Din păcate, vorbesc la un post de televiziune condus de domnul Tatulici, care nu este aici. Trebuie să-i reproșez două lucruri extrem de grave, care sunt cuprinse în serialul „Revoluția în direct”. Unul din reproșuri este acest moment, când eu am dorit să aflu ce se întâmplă și să opresc focul. Am strigat disperat către tancurile și oamenii din tancuri care trăgeau asupra Muzeul Național. Am spus atunci de ce să nu tragă, de ce să oprească focul. Am stat, cred, 20 de minute ‒ nu-mi dau seama exact, timpul și spațiul s-au amestecat în acele zile ‒ și nu am simțit nici un fel de semnal că de acolo se trage spre balconul Comitetului Central. Singurul lucru pe care l-am sesizat a fost că, atunci când am pătruns spre balcon, toate geamurile balconului erau sparte. Cum și de cine? Nu știu.
Este foarte adevărat ce spune telespectatorul nostru, domnul Stoicescu, cel puțin cât am fost eu pe balcon nici un glonț nu a venit înspre balcon. Eu am strigat soldaților și tancurilor să nu tragă. Am strigat să nu tragă celor care trăgeau absurd, inutil, la ordin. Sunt martori oculari ai acestui răspuns, la ordin, împotriva Muzeului Național.
Eram filmați pe circuitul interior al televiziunii
(Telefon de la un telespectator): Mă numesc Popa Andrei, sunt din București. În acea noapte de groază, 22 spre 23 decembrie, domnul Teodor Brateș, care conducea toate ostilitățile de la televi ziune, ce rol avea?
Sunt două lucruri importante pentru dumneavoastră și pentru cei care ne ascultă. Fac, astfel, al doilea reproș domnului Tatulici, pentru primul episod al serialului „Revoluția în direct”, acesta fiind și motivul pentru care am refuzat dialogul cu dumnealui și îl fac cu dumneavoastră, doamna Mariana Sipoș. În primul episod al serialului „Revoluția în direct”, au apărut cele câteva minute de început, ca un fel de preambul, fără comentarii, a ceea ce s-a întâmplat în studioul 4 înainte să înceapă emisiunea în direct pe care au văzut-o toți românii. Noi am intrat în studioul 4 conduși de marea de oameni care ne-a împins în față. M-am întâlnit cu Mircea Dinescu în studio, care venise pe altă parte. Echipa de transmisie care era de serviciu în acea zi ne-a îmbrățișat. Ne-au primit în studio. Țin minte așa, ca într-un vis, că singura uniformă de Securitate pe care am văzut-o era a unui ofițer inferior, locotenent sau locotenent major, care stătea încă la datorie în fața studioului 4 și care a încercat să-i salute pe cei care intrau, deși nu putea să ducă bine mâna la frunte. Nu putea să i se oprească mâna din tremurat, din spaimă. Târziu, ulterior, l-am admirat pentru curajul de a sta în uniformă până la scufundarea vaporului.
Am intrat în studio, au fost minute în care ni s-a spus că nu putem intra în emisie, că nu e deschisă emisia, că nu este energie și că așteptăm să ni se spună că se poate emite. M-am uitat în jur, singurul om pe care îl cunoșteam era Mircea Dinescu. Mi-am dat seama că trebuie spus ceva despre ce s-a întâmplat afară. Eram într-o stare de surescitare îngrozitoare. Cu câteva minute înainte, trecând prin Piața Victoriei, am văzut elicopterul prezidențial, plus încă unul, plus o avionetă, care aruncase acele manifeste, prin care se cerea tineretului să nu iasă în stradă, să nu facă revoluții. Ceaușescu era liber, nimeni nu știa unde se duce, ce va face. Spaima, vă mărturisesc, era foarte mare, lumea era într-o stare de surescitare cum, bănuiesc, că vă aduceți aminte. Mi-am dat seama că cineva trebuie să spună ceva, că trebuie să scrie ceva. Mi-am dat seama că numai Dinescu o poate face. L-am rugat să se așeze, să scrie, a găsit un carnețel, a scris ceva, vacarmul era atât de mare că nu se putea concentra. A ieșit, s-a dus într-o încăpere alăturată, s-a întors. S-a anunțat că putem intra în emisie. Carnețelul nu mai era, l-am căutat, l-am găsit, i-am spus: Mircea, concentrează-te, arată-le că lucrezi! De la arată-le că lucrezi, care era o încercare de a-l trezi la realitate, până la fă-te că lucrezi e o distanță demnă de interpretări metafizice.
Să revenim la întrebarea telespectatorului nostru, la rolul domnului Brateș în acea zi de 22 decembrie.
De ce am spus aceste lucruri? Noi, în acele minute când ni s-a spus că nu putem intra în emisie, am fost filmați pe circuitul interior al televiziunii. Acel document dat în serialul „Revoluția în direct” este un document secret, filmat, probabil, de Securitate, pe canalele circuitelor interne, filmându-i pe toți cei care intrau acolo și care, dacă Revoluția nu reușea, ar fi fost condamnați. Acest episod s-a dat fără comentariu, derutând total opinia publică, ca și cum noi ne jucam acolo și părea o chestie aranjată. Domnul Brateș făcea parte din echipa televiziunii. Eu nu-l cunoșteam, îl văzusem pe micul ecran, din când în când. El a fost, se pare, cel mai plin de energie în acele ore.
Din proprie inițiativă?
Părea din proprie inițiativă.
Părea?
Nimeni n-a verificat oamenii din Televiziunea Română care s-au atașat Revoluției române în acele momente, riscându-și ființa. Nimeni nu știa ce se va întâmpla. Păreau a fi oameni de încredere. Apoi, veneau zeci, sute de informații pe telefoane, oameni care veneau și anunțau, cu bilete. Studioul 4 era asediat, pur și simplu, era bătaie pentru toți cei care voiau să intre, era un infern. În acest infern, au pătruns foarte multe informații. Eu am primit un bilet, există și imagine cu citirea acelui bilet, cum că Ceaușescu a fost văzut îndreptându-se spre aeroportul de la Titu. Eu am intrat în emisiune și am spus, atenție, se spune că pleacă spre Titu, cine este pe traseu să fie atent. Veneau informații una după alta.
La mitingul Alianței Civice, o singură persoană nu m-a lăsat să vorbesc
Mergând mai departe, aș vrea să vă întreb dacă vă amintiți de mitingul din 15 noiembrie 1990. Era primul mare miting al Alianței Civice și era prima trecere a dumneavoastră, făcută publică și din tot sufletul, de partea opoziției. Ați încercat să vorbiți la acel miting și n-ați fost lăsat. V-a durut foarte tare acele lucru?
Evident că m-a durut. A fost momentul în care m-am purificat, printre altele. Probabil că lucrurile astea importante din viața unui om trebuie să treacă printr-un purgatoriu. Așa cum nașterea trebuie însoțită de dureri și procesele de cunoaștere ale omului trebuie însoțite de încercări. Imaginați-vă cum ar fi lumea dacă nașterea ar fi însoțită de plăceri.
De ce credeți că n-ați fost lăsat să vorbiți?
S-a făcut confuzia, alimentată, până la un punct, de o imagine distorsionată, vehiculată de unul dintre cei mai violenți adversari de-ai mei de atunci, că eu n-aș fi fost de acord cu Piața Universității.
Cine era acel adversar?
Imediat vă spun. Demisia mea din funcția de vicepreședinte al CPUN are la bază, cum v-am spus, două motivații serioase: comportamentul puterii față de Târgu Mureș și față de Piața Universității. Manifestația din Piața Universității am considerat-o corectă din punct de vedere politic, corectă din punct de vedere social și necesară din punctul de vedere al istoriei.
Am încercat, dacă țineți minte, cu succes, până la un punct, medierea unui dialog cerut atât de insistent de piață. Credeam, atunci, că pot ajuta la acel dialog din poziția în care eram, decât dacă m-aș fi alăturat direct la Piața Universității. Astăzi regret acest lucru. M-am înșelat încă o dată în viață. Cred că am greșit. Îmi fac reproșuri de atunci și până acum. Nu că n-aș fi avut curajul să mă duc în Piața Universității. Nu așa se pune problema. Dar mi-am făcut un calcul greșit.
M-am dus în 15 noiembrie cu inima deschisă. Am dorit să spun, acolo, la miting, ceea ce aveam de spus. Și erau două lucruri importante. Întâi, că mersul istoriei este acesta, cel reprezentat de acel miting al Alianței Civice. Și al doilea: președintele Iliescu este exact ce nu trebuie să fie un conducător al României, din decembrie 1989 și până astăzi, țară care dorește să se desprindă de comunism. Pentru asta m-a dus la miting și am spus tot ce doream să spun, până la urmă. Atunci, pe moment, n-am fost lăsat să vorbesc de o singură persoană, în principal, și, apoi, prin ea, de lume, până la un punct. Persoana se numește Marian Munteanu, nu este nici un secret. El mi-a refuzat dreptul de a vorbi. Am coborât și, pur și simplu, am fost confiscat și urcat sus, la tribună, de oamenii care erau în piață. Și atunci am spus ceea ce am avut de spus, ceea ce v-am spus și dumneavoastră.
La alegerile din mai 1990, dumneavoastră ați candidat pe o listă de independenți, alături de Andrei Pleșu, Mircea Dinescu și Dan Hăulică. Există destule semne de întrebare despre cum niște oameni destul de cunoscuți nu au reușit să intre în Parlament.
Din câteva sute de independenți, nici unul n-a intrat în Parlament.
Unul singur a intrat.
Da, iată!, unul singur: este cel care a trebuit să facă nouă Constituție și a cărui candidatură a fost sprijinită chiar de domnul Iliescu. Am informații precise ‒ de la persoane, nu am încă documente ‒ că noi am fi reușit cu lista, ba chiar că am fi avut șansa să adăugăm încă trei persoane la lista inițială, care să intre în Parlament. Întrebarea este: cum de nu a reușit nici un independent să intre în Parlament, din cei neagreați de putere? Cum de au reușit să intre partide nou înființate, fără nici un fel de culoare sau notorietate să intre în Parlament?
Ne îndepărtăm de ideea actorului ca saltimbanc
Suntem cu doi ani înainte de noi alegeri. Dintr-un interviu pe care l-ați dat recent revistei Expres, sunteți foarte nemulțumit de situația din cultură, de situația din Ministerul Culturii, aduceți niște acuzații foarte grave, spuneți lucruri directe despre ministrul Culturii, despre Virgil Ogășanu, despre Mihai Ungheanu, Sergiu Nicolaescu și așa mai departe. De ce sunteți nemulțumit?
Situația din cultură este un simptom pentru o mișcare de anvergură mult mai amplă. Cultura este un spațiu greu de controlat. Nici Ceaușescu n-a putut să-l controleze atât de adânc încât să oprească și glasuri, și texte, și scrisori, și spectacole care să spună ceva împotriva totalitarismului. Deci: prima confiscare generală se face, acum, în domeniul cultural, tocmai pentru a se asigura, cu doi ani înainte de alegeri, un spațiu de manevră. Confiscarea se face de o manieră sălbatică, fără nici un fel de coerență, pe principii total anticonstituționale. Sunt anulate legi organice, autonomia locală, care este prevăzută în Constituție, este anulată, dreptul la expresie este atacat. După părerea mea ‒ și am semnalizat acest pericol ‒ asistăm la o recentralizare sălbatică. Suntem acum, după apariția în Monitorul Oficial al Regulamentului de funcționare al Ministerului Culturii, în fața unui bloc compact monolit, un minister suprapolitizat, un minister care aparține, integral, Partidului România Mare, cu vagi urme din Partidul Socialist al Muncii. PRM își motivează existența folosind ideea națională, dar el face parte dintr-un sistem supra-uzitat în toate sistemele politice universale: atunci când cineva este vinovat acela se apără atacând. Demonetizarea acestei idei, de patriotism, se face tocmai prin confiscarea puterii. Ne aflăm într-un mare pericol, deși am putea replica: un sistem de o asemenea natură, care vrea să confiște totul, naște replică.
Există această replică?
A început să existe. Cred că, în curând, vom putea da o replică artistică acestor lucruri, deși problema este strict politică și economică și ține de drepturile existenței artiștilor, de dreptul lor la liberă expresie.
Această emisiune s-a numit „Între teatru și adevăr”. Ne-am înșelat?
Nu v-ați înșelat. Shakespeare spune că teatrul este oglinda vieții. Dacă această definiție ne îndepărtează de ideea actorului ca saltimbanc, de ideea actorului numai ca transportor de replici care nu sunt ale lui, putem gândi că actorul cu conștiința lui, teatrul cu substanța lui pot deveni principii călăuzitoare în viața noastră de zi cu zi.
