Romanul Ioșca de Cristian Fulaș a apărut în traducere la Editura La Peuplade din Canada. Cartea, tradusă de Florica și Jean‑Louis Courriol, este distribuită în tot spațiul de limbă franceză: Canada, Franța, Belgia, Elveția. În noiembrie 2022, Cristian Fulaș a participat la un turneu de prezentare și lansare ce a inclus orașele Paris, Bordeaux, Lyon, Nantes (festivalul Nature nomade) și Bruxelles. La întoarcerea la București, am discutat cu Cristian Fulaș despre această traducere.
Care a fost traseul publicării romanului Ioșca, numit, în librăriile franceze și de limbă franceză, Iochka. Cum ai ajuns la editura La peuplade?
Să o luăm metodic. Traseul a început prin 2017 când, prins într‑o imagine pe care mi‑o amintisem subit, am scris într‑un fișier nou prima frază din Ioșca. A stat în laptop multă vreme, probabil nici nu mi‑o mai aminteam, apoi am început să scriu, să brodez povestea care, după patru ani, avea să devină romanul despre care vorbim. Mă cunoșteam cu soții Florica și Jean‑Louis Courriol, mai colaboram la diverse traduceri, le‑am trimis fișierul cu cartea înainte să apară în limba română. Au fost încântați de roman, apoi cartea a fost publicată la Polirom, eu m‑am pierdut cu totul în încercarea de a promova o carte atipică, o poveste despre nimic care în mod normal nu avea nicio șansă de izbândă într‑o lume culturală din ce în ce mai polarizată și politizată, dar uite că lucrurile nu stau așa cum am crede, tocmai un roman ca acesta a răzbit.
Imediat după publicare, nu cred să fi trecut două luni, mi‑a scris doamna Courriol să mă anunțe că găsise o editură dispusă să publice romanul în traducere franceză. La Peuplade. Quebec. S‑a semnat contractul, editorii de acolo sunt foarte serioși, au spus clar că aveau să publice cartea anul viitor. Am urmărit îndeaproape traducerea, munca soților Courriol, în fond e meritul lor. Ei au publicat Iochka, e munca lor, iar valul de laude cu privire la stilul cărții sunt convins că li se adresează, măcar în parte.
Cum s‑a realizat legătura cu traducătorii, cu Florica și Jean‑Louis Courriol?
Ne cunoșteam. În timp, am ajuns de la mondenisme la literatură, la discuții din ce în ce mai serioase despre ce înseamnă literatura, traducerea, legătura dintre aceste două arte. În fond, suntem într‑o perpetuă ședință despre sensul artei literare și promovarea ei, probabil asta ne leagă, bunele intenții. Am devenit, eu și cei doi soți din Lyon, un soi de grupare culturală dedicată publicării și promovării unei singure cărți. Acest roman despre care eu încă nu reușesc să cred nimic precis, pe care nu l‑am citit integral între timp, pe care încerc mereu să îl depășesc și să îl așez undeva la distanță de scrisul meu, în același timp înglobându‑l. Cei care mă cunosc puțin știu că, de fapt, sunt foarte pasionat de literatură, de meseria mea, de traducerile și scrierile mele, de lucrurile care, în timp, au devenit meseria mea de bază, literatura. Și e perfect natural ca unele dintre cele mai serioase discuții să le port cu traducătorii, în fond ei sunt cât se poate de apropiați de text, de valorile lui, de stil, de implicațiile lui, de ceea ce numim, cu un
termen cât se poate de precis, scriitură.
Reprezentanții Statului Român din domeniul cultural au avut vreun rol în apariția, difuzarea sau promovarea acestei cărți?
În mod normal, editurile din străinătate aplică la ICR pentru subvenționarea traducerilor. E un mecanism bun, în general e greu spre imposibil să publici o carte tradusă din limba română, știm toți cum stă situația, dincolo de laude și vorbe mari, e greu. Deși invitați să o facă, La Peuplade nu au vrut să aplice pentru subvenție. Au ales să meargă pe un traseu normal, să plătească ei traducerea, să nu aștepte jurizări și alte lucruri care îi puteau încetini. Aveau un plan editorial și uneori planurile editoriale nu se potrivesc cu comitetele și comițiile, se mai întâmplă. Aș vrea să subliniez aici că lucrurile pe care le spun nu sunt critici adresate ICR, sau Ministerului Culturii, sau oricărei alte instituții. Eu nu cred în etatizarea culturii, aș vrea ca toate cărțile mele să fie publicate fără subvenții și fără intervenția statului. Aș vrea să trăiesc, să scriu într‑o cultură normală, în care cărțile mele să fie cumpărate de edituri și publicate pe banii lor, așa cum se întâmplă în lumea literară mare.
După apariția cărții, atunci când împreună cu editorii și traducătorii am cerut sprijin de la ICR pentru logistica turneului francez, ICR a reacționat prompt și ne‑au ajutat pe loc. Nu am nimic de criticat, probabil așa trebuie să se întâmple lucrurile într‑o lume normală, nu cred că am fost privilegiat, dar nici prigonit. De la Liviu Jicman, și Ioana Anghel, și Nadia Moșanu și până la Doina Marian, Cezar Preda, Iulia Badea Guéritée, Cristina Hermeziu, toți reprezentanții statului s‑au purtat impecabil cu mine și mai ales cu cartea. Ar fi o măgărie să nu spun asta și nu îmi stă în caracter, nu suntem aici ca să criticăm lucrurile când merg bine, nu e cazul.
Cât despre promovarea cărții în spațiul francofon, nu e chiar treaba ICR să facă asta. Promovarea unei cărți e treaba editurii și a agenților de presă, a celor care cunosc sistemul, oamenii, piața. ICR și alte instituții pot ajuta în acest sens, dar rolul central le revine editorilor. Așa trebuie să fie, deși la noi s‑a încetățenit ideea că ICR, și Ministerul Culturii, și alte organisme fac și dreg și pot în spații atât de diverse cum ar fi piața de carte franceză. E greșit. A, că există situații în care editorii francezi nu fac nimic și instituțiilor românești le revine ingrata sarcină de a încerca să rezolve lucrurile? Da, există și sunt situații foarte triste. Nu a fost cazul cu cartea Iochka și asta mă bucură enorm.
E diferită promovarea din România față de cea din Franța și Belgia? Știi și ce vânzări ai până acum cu Iochka?
E timpul să zâmbim. M‑am supus. Am făcut ce mi s‑a spus, m‑am dus unde mi s‑a spus să mă duc, am vorbit despre carte cu oamenii cu care mi s‑a spus să vorbesc. Există câțiva oameni la editura La Peuplade care au organizat lucrurile, Simon‑Philippe Turcot, Mylene Bouchard și neobositul Julien Delorme, directorul european al editurii căruia cred că i se datorează cea mai mare parte din succesul meu în spațiul francez și belgian. Acest Julien m‑a uimit, a fost prima dată în toată cariera mea, dacă există așa ceva, când am lucrat atât de îndeaproape cu un editor. Îmi amintesc o seară în Bordeaux când, pur și simplu, mi‑a explicat ca unui copil mic cum funcționează piața de carte franceză și ce trebuie să facem ca să fie bine. Îl ascultam aproape vrăjit, cred că am înțeles ceva, cred că acum știu în ce am intrat cu Iochka. L‑am ascultat apoi la prezentările de carte, l‑am văzut vorbind cu librarii, care în spațiul francofon sunt adevărate instituții de cultură, nu doar vânzători de cărți, l‑am urmărit și sper că am învățat ceva. M‑a invitat împreună cu el la câteva cine cu editori și librari, i‑am ascultat vorbind, am încercat pe cât mi‑a fost posibil să intru în spiritul lor. În fond, îmi vedeam cartea pe mesele din centrul librăriilor și în presă și până și eu trebuia să înțeleg că lucrurile merg bine, că ne îndreptăm spre ceva aproape intangibil pentru un scriitor est‑european, anume spre o cotă de piață, spre vânzarea tirajului. Nu știu dacă promovarea de acolo e cu totul diferită, dar e cert că acolo librarii joacă un rol mult mai important decât aici.
Se spun multe despre cartea mea, îmi e și rușine să distribui în social media articolele și postările din Facebook, resimt un acut sentiment al rușinii când sunt pus în fața propriului succes. Cât despre vânzări, e prea devreme să ne pronunțăm. Ce știu e că tirajul a fost de 5.000 de exemplare (1.500 în Quebec și 3.500 în Europa), 2.000 de exemplare din tirajul european sunt deja distribuite în librării. E prea devreme să vorbim despre vânzări și cifre clare, cartea a fost lansată în librării abia în 6 octombrie, probabil cifre exacte vom începe să avem peste vreo jumătate de an.
Se pune despre cartea ta: „le grand roman roumain de l’automne” (addict-culture.com). Cum au fost cronicile de carte și cum de au apărut atât de repede, con‑ comitent cu prezența cărții în librării?
E destul de simplu, există o agenție de presă care a trimis cartea către cronicari și librari cu mult înainte ca ea să fie lansată în librării. Cât despre vorbele mari, întotdeauna mi‑a fost groază de ele. Iar în spațiul francofon vorbele mari și superlativele sunt foarte frecvente, le‑am văzut în Revue des deux Mondes, în La Matricule des Anges, reviste de cultură foarte importante, dar și pe rețelele sociale. Mi‑e rușine, de fiecare dată încerc involuntar să îmi cer scuze întregii lumi pentru verbiajul ăsta în care sunt implicat, încerc să mă ascund și să nu fac din mine ceea ce nu sunt, încă un bufon, încă un clovn pierdut în propria imagine și în admirație de sine. Eu pot fi un om serios, îmi asum asta chiar dacă știu că imaginea mea are de suferit exact din această pricină, așa sunt eu.
Ce crezi că a plăcut și încântat la Ioșca în spațiul francofon (Canada, Franța, Belgia)?
Ce cred eu contează mai puțin, nu părerea mea e importantă aici. Ce mi s‑a spus, însă, e important. Oamenii vorbesc despre o carte atipică, un roman despre nimic în care se întâmplă totul, sigur, marele (și probabil singurul – să zâmbim) roman românesc al toamnei literare franceze, s‑a spus de atâtea ori cuvântul capodoperă, că nu mai știam unde să mă ascund, nu‑mi mai găseam locul în lume. Dar cred că încântă simplitatea poveștii combinată cu stilul înalt, acolo e cheia. Vom mai vedea.
realizat de Ovidiu Șimonca
