Întrerupere (dacă vrei să citești povestea mai departe, sari peste aceste gânduri din secolul 21, cum sar unii cititori peste scenele de război pentru a ajunge la cele de dragoste, în Război și pace)
Știam de la început că va fi complicat să scriu un roman despre două activiste, propagandiste (termen care atunci nu era peiorativ), devenite apoi politiciene, fără ca romanul să pară el însuși propagandistic. De aceea am optat pentru narațiunea la persoana a treia, în locul celei dintâi. Dar e o a treia persoană limitată… pentru că mi-a zis un prieten care a făcut un curs de creative writing la UEA că după Dostoievski și Tolstoi, adică în secolul 21, nu prea mai scrie nimeni din perspectiva naratorului omniprezent; mă rog, eu știu câțiva autori care o fac, dar i-am urmat sfatul. Ceea ce a fost ok pentru volumul întâi al acestui proiect, când am empatizat mult cu personajele, care luptau cu un regim autoritar țarist, erau de vârsta mea, dar cu soți, copii, voiau libertate, voiau să învețe, voiau să se manifeste, voiau să îndrepte nedreptăți.
Aici, când sunt atât de aproape de Lenin, un personaj care, din corespondența cu Inesa și cu alții apare ca cel puțin tiranic, psihotic, mă poticnesc.
În primul volum, m-am cățărat pe personaje ca o căpușă și am putut trăi prin sângele lor, totodată diluând din propaganda politică prin alte personaje, prin conflictele și experiențele personale, cele mai multe fiind adevărate, câteva, puține, ficționalizate sau chiar inventate, dăruite (injectate?) din propriile mele experiențe sau din experiențele celor din jurul meu. Nu-mi doresc să scriu proză socialist realistă, dar nici proză anti-comunistă, nu-mi doresc să scriu propagandă, cu alte cuvinte, de orice parte a spectrului politic. Pentru că și una, și alta, ar ascunde adevărul, pluralitatea vieții, care e esențială unui roman realist bun (cred eu). În romane utopice sau distopice, în romane manifest, lucrurile pot sta și altfel.
Dar oricâtă cercetare aș face, voi putea scrie doar un adevăr imaginat. OK, asta e literatura. M-am băgat aici… Dacă nu-mi reușește, nu public și asta e — o pierdere de timp, când aș fi putut scrie articole despre adevărul din 2022, care, deși e acoperit de mult fum, e bineînțeles mult mai accesibil decât adevărul de acum o sută de ani, îngropat în cenzura sovietică. Dar și eșecul e un teren fertil pentru literatură. Un eșec e o poveste.
E acest roman despre eșecul Inessei și al Aleksandrei? Despre eșecul revoluției? Ceea ce m-a atras la aceste personalități înviate-n personaje au fost succesele lor: faptul că au legalizat avortul, în premieră mondială, faptul că au legalizat homosexualitatea, că au creat grădinițe de stat pe lângă fabrici, că au pledat pentru egalitatea dintre sexe și-n spațiul public, și-n cel privat. Mint. Ceea ce m-a atras la aceste femei a fost povestea ascensiunii și-apoi a prăbușirii idealurilor lor. Voiam să aflu: s-au prăbușit aceste idealuri și-n ele sau cel puțin în ea, cea care a supraviețuit? Sau, înconjurată de ruine, ea a continuat să creadă că într-o zi, visele ei se vor înălța din nou, ca pânzele unei corăbii când reapare vântul prielnic? După moarte… Sau și-a adaptat visele la noua realitate? Și-n rest, ce credeau despre toate celelalte lucruri? Despre violență? Despre tiranie? Erau bătălii pe care nu le puteau lupta? Sunt păcate pe care le judec eu, cu beneficiul cunoașterii celor o sută de ani în care s-au comis acele crime? Dar oare Aleksandra chiar nu știa despre cum erau tratați țăranii? Privea cu aceeași inocență ca rușii de azi, care văd naționalisme doar la popoarele pe care le-au subjugat, fără să-și recunoască propriul imperialism? Niște mici întrebări.
[…]
Dar oare am dreptate când spun că un roman are valoare mai mare dacă are în el pluralism? În unele romane, tocmai subiectivitatea dă valoare. De ce prădătorul Lolitei poate avea romanul lui, iar propagandistele sovietice, nu? Răspunsul e că nu vreau eu să le scriu romanele lor, din perspectiva lor mărginită. Dar de ce pornesc de la premiza că acestea erau mărginite, dogmatice? Păi, pentru că au crezut. Dacă nu credeau, nu se băgau.
Pentru că bolșevicii se-ntreceau la interpretarea corectă a marxismului, cum se întrec teologii în interpretarea Bibliei. Și atunci? Dacă continuu să scriu la persoana a treia limitată, pot să mă reabilitez prin ritm, prin intensitate. Puteam să scriu foarte bine la persoana întâi și poate avea să fie o carte mai bună. Dar ar trebui să continuu așa cum am scris și prima parte, nu? Ceea ce vreau să ofer e o deschidere, nu o închidere.
Arta e minciuna care te apropie de adevăr a fost tema unui eseu pe care l-am scris la școală. Dar parcă nu mai vreau să mint, nu vreau să mai umplu golurile cu minciuni.
Să-mi imaginez că Nadia Tolonnikova și Mașa Aleohina de la Pussy Riot se alătură revoluției care-l dă jos pe Putin și devin parlamentare sau ministre în guvernul lui Navalnîi. Navalnîi între timp se transformă din figură care luptă pentru democrație și împotriva corupției într-o figură autoritară, imperialistă. Aleohina moare într-o epidemie și nu ajunge să vadă cum Navalnîi sau moștenitorul lui Navalnîi anulează toate politicile anti-violență în familie pentru care a pledat ea. Tolonnikova se opune, apoi e înlăturată. Devine ambasadoare. Nu poate să critice deschis, că încă e asociată cu guvernul. Scrie memorii, dar nu spune lucrurile până la capăt. Într-un fel, dacă s-ar apuca să scrie cineva, peste un secol, povestea ei, ar trebui să scrie o poveste a protestului, o poveste a acțiunii și o poveste a tăcerii.
Povestea protestului am scris-o. Mi-a rămas povestea acțiunii și a tăcerii, a credinței și a necredinței, a fluxului și refluxului.
(Fragment din volumul în lucru, Cred, care vine în continuarea romanu lui Ard pădurile, de Paula Erizanu, Cartier, 2021)
