Atunci când limbajul începe să sculpteze în fluxul conștiinței realitatea niciodată egală a corpului, iar din amintiri stimuli, atingeri și senzații invadează cu intermitențe prezentul ca niște glitch-uri, poemele din volumul de debut al Ralucăi Boantă descoperă un discurs care, așezat între corp și amprenta din memorie a acestuia, între propriul corp și toate celelalte corpuri, reușește să imortalizeze o tinerețe în balans, făcută din atingeri zdravene, oboseală și odihnă râvnită, urme difuze de lumină și de liniște. De la primul și până la ultimul text, La marginea bună a corpului îți arată că există întotdeauna o zonă reconciliantă, chiar în mijlocul tensiunilor, al nesiguranțelor, al tristeților și bucuriilor mari și mici care se ivesc în relația cu sine, cu identitatea interioară și cea materială a propriei persoane, precum și cu ale celorlalți: „sunt unele gesturi ale naturii/ ca mângâierea soarelui la apus/ pe obrajii grăsuți și ochii pe jumătate închiși/ care te fac să te simți/ confortabil cu tot ce ai trăit până acum”.
toată zbaterea asta/ nici utilă, nici răuvoitoare/ pentru noi e și ne împinge
Spațiul reconfortant pe care îl creează versurile Ralucăi Boantă îți îngăduie regăsiri și te ademenește în fugitive exerciții de trust falling ghidate; iar ceea ce oferă siguranță în cădere nu este promisiune, ci, dimpotrivă, absența oricărei promisiuni: „corpul în fază nouă/ liniște liniște dinăuntru/ mă alungesc din cap/ după sesiuni aglomerate/ de fețe cunoscute/ în sabotaj nocturn// activi în zone/ din setup proaspăt/ un pic de lumină/ o mână în aer/ vii și treji/ departe păreau pagubele/ aproape ne-ajung”. E suficient actul de a rosti și nimic mai mult, vocea convingătoare care descrie fără ambiția niciunei explicații, care numește fără să îndrăznească să clarifice nimic din ceea ce se petrece cu și în corp sau la marginea lui.
aproape de inima fizică/ dar în afara contactului cu inima fizică
Frapează în aceste poezii meticulozitatea și tușele calculate, foarte echilibrate, ce se dezvăluie la analizarea modului în care este construită vocea ce conferă discursului o aură aparte, recognoscibilă. Tăietura atent studiată în versuri scurte transformă cutremurele firave de la marginea corpului în momente de explorare a propriei prezențe și a felului în care interacționează aceasta cu celelalte obiecte din lume, creând efectul unui proces prelungit de conștientizare. Lentoarea rostirii este valorificată ca unic mijloc de a recupera la nivelul limbajului substanța și textura lucrurilor: „o resursă de nădejde/ într-un loc ferit/ aproape de inima fizică/ dar în afara contactului cu inima fizică/ și mai puțin activă într-un minut/ o rundă de blocaje spre panică/ din partea subțire a corpului/ care interacționează mai mult/ cu asfaltul, bălțile și iarba// din aproape în aproape/ în mijlocul nopții în capul meu/ o sacadată conversație cu vocile/ pe care nu te bazezi de altfel niciodată/ călătoria scurtă pe care o fac/ transmisiunile doar pentru mine/ pentru că eu sunt întotdeauna aproape/ într-un loc ferit/ prin umbra pe care mi-o țin din mâini/ în mijlocul unei mulțimi.” Îndeajuns de sigură și personală încât să convingă că emană dintr-o interioritate bine individualizată, îndeajuns de difuză, lăsând toate hiaturile și „spațiile albe” necesare pentru a se infiltra în conștiința celui care citește, vocea din La marginea bună a corpului devine hipnotizantă întocmai prin dubla ei deschidere: către sine și către celălalt/ceilalți. Aproape de „eu”, dar în afara contactului cu „eul”, aproape de tine, dar în afara contactului cu tine; identifică cu precizie și lucrează cu cantitățile suficiente de intimism și detașare pentru a crea un volum care transformă localizarea și reconcilierea blândă a intimităților trupului, ale limbajului și ale gândirii în experiențe accesibile, cu potențialul de a fi integrate de cei care „ascultă”.
corp
În prima parte a volumului (corp) reacțiile la stimulii și la lucrurile din jur – fie că iau forma răspunsurilor motrice sau senzoriale, fie că devin pretext pentru neobosite chestionări ale sinelui – se reorganizează în limbaj, într-un discurs care pare a se hrăni mai mult din el însuși decât din toate sursele exterioare sieși. Confuzia dintre corpul concret și material și impresia pe care propriul corp ți-o lasă în minte, dintre ceea ce se petrece cu corpul și ceea ce se petrece la marginea lui – acolo unde afectul decantează senzația –, dintre atingere și amintirea atingerii, accentuează sentimentul că vocea din prima parte a cărții răzbate dintr-un spațiu izolat, fără a reuși să palpeze concret realitatea, ci numai să o reconstituie din memorie și limbaj, să o primească în flash-uri fugitive, din care să încerce să reconstituie mai apoi „corpul celălalt”: „ce bună e noaptea la capătul puterilor/ în haine subțiri corpul se întoarce/ la versiunea din fabrică/ la gesturi clare și primare/ fără tensiuni și revolte// în liniștea prietenoasă a nopții/ peștișori se chinuie să înfulece/ ce a mai rămas din atingerile noastre zdravene/ unde se petrec de fapt toate astea/ de ce se tot îndepărtează zgomotul/ cine l-a stârnit de la început”. Deși pretextul e întotdeauna interacțiunea fizică, organică dintre obiecte, totul pare a se desfășura de fapt în interiorul închis al conștiinței: realul trecut deja prin filtrul limbajului, materia recuperată din memorie ca amprentă vie, pulsatilă în fluxul gândirii; toate acestea necesare pentru a transforma corpul într-o întrebare deschisă, asumată cu detașare înțelegătoare, despre dimensiunile și mărginirile tinereții: „mă legăn apatic/ sunt foarte tânără/ niciun rateu/ senzația ar trebui să fie alta// mare 2016 mare 2017 etc/ din comenzi simple/ cu minime intervenții ale memoriei/ o îmbrâncire în elemente/ în care greu mă recunosc// cum să mă comport din anticameră/ cu ochiul leneș/ cu micile invazii// ce ar mai putea învinge tinerețea”.
la corp
Impresia că discursul ar încerca să evite sau să evadeze din interacțiunile „reale”, nemediate de conștiință, se estompează treptat în cea de-a doua parte a volumului (la corp). Prezența „celuilalt” devine mult mai pregnantă și plină de substanță, contururile din linii punctate din prima parte a volumului par a se umple de atingeri, oameni și obiecte care invadează direct din realitate, fără a mai fi filtrate de cuvinte. Modul în care acest tip de interacțiune („corp la corp”) configurează discursul și persona din spatele lui („mă caut prin mine de ei”) se dezvăluie mai ales în poemele de dragoste din La marginea bună a corpului în texte precum colonia, în geam e soare, pe noi nu ne știe nimeni așa, portalul, să se strecoare/să scape, traseul. „uite ce liniștit stai lângă mine acum/ pe întuneric/ anapoda facem lucrurile să se întâmple/ apoi ne retragem/ când nu ne atinge cine vrem/ îi atingem pe alții:/ așa am ajuns și la tine/ uită-te la mine/ sunt în locul ăsta cu cer senin/ nimic din ce se găsește aici/ nu-mi aparține”.
Mult mai puține în volum sunt poemele care vorbesc despre corp în boală și moarte (la negru, undeva unde să văd). În construcții textuale atent calculate, vocea sentimentală și caldă, care a internalizat până la automatism o viziune empatică și sensibilă asupra tuturor lucrurilor, alternează aici cu distanța și detașarea unei voci reci, însă niciodată crudă sau neînțelegătoare. Ceea ce rezultă este o țesătură subtilă și captivantă de perspective și intensități în care e insesizabilă tranziția de la pasaje aparent pur descriptive în care se ia act de realitatea din jur („vizita asta n-a fost nici prea lungă, nici de neuitat/ în tăcere plonjam în amintiri întregi”) la conștientizarea modurilor în care existența/existențele, prezența/prezențele alterităților pot fi apropriate, la cum reușește găsirea celor din jur să te întoarcă și să te închidă în tine („o veste despre o moarte oarecare e un pic și/ o veste despre tine// acum că sunt singură și aproape de casă vreau doar/ ceva de care să îmi sprijin picioarele/ capul să atârne la nesfârșit/ o unealtă care să izoleze efectiv zgomotele/ să mă baricadez în pături cu gândul la tine”). Plusând jocurile de tensiune ale volumului, concluzii cu aură întunecată sunt așezate din când în când la capătul poemelor: „acum că sunt singură și aproape de casă/ văd că n-avem chiar nimic/ nimic de care să ne fi ținut/ nimic în care să cădem”, „crezi că eu nu știu adevărul/ nu știu ce urmează/ umbrele astea nu-ți țin de fapt de urât/ lumina asta prevestește necazuri// prea aproape dintr-o dată, prea îndesată/ teama asta pe care îmi place s-o port după mine/ pe care o port după mine din altă lume/ și care, câteodată, dimineața dispare”.
Ca un gust dulce-amar, întunericul e descris cu lentoare și îmbrățișat cu blândețe în poeziile Ralucăi Boantă, lumina care vine dinspre alții sau din gesturi ale naturii taie textele când afectuos, când cu detașare neașteptată, „tot ce vine de departe și nu stă mult” devine amprentă, o cută în faldurile memoriei, prin care tinerețea e imortalizată și pusă deoparte. Felul original în care La marginea bună a corpului descoperă în balans perfect rapoartele eu/celălalt, suprafață/substrat, prezent/memorie, subiectivitate/obiectivitate, sentimentalism/detașare și (poate mai ales) consecvența de care dă dovadă îngrijind de-a lungul paginilor reglajele din interiorul acestor rapoarte confirmă volumul ca fiind un debut atent lucrat și cu adevărat matur din punct de vedere ideatic și stilistic.
