L-am cunoscut pe Cristian Măcelaru într-un context nou și surprinzător pentru mine: vibrantul festival de muzică nouă, Cabrillo, la ediția din 2018. În vecinătatea plajelor californiene din Santa Cruz, instrumentiști de top se asamblau într-o orchestră versatilă, condusă de un carismatic tânăr dirijor, care știa nu doar să alcătuiască programe neconvenționale și atractive, dar și să comunice cu publicul din sala de concert și în afara sa. Am admirat (ca muzicolog) modul inteligent, simplu și fascinant totodată, în care Cristian Măcelaru prezenta partituri, artiști, concepte ale muzicii contemporane.
L-am regăsit pe scene românești, la pupitrul unor orchestre inegale ca valoare, dar care răspundeau imediat manierei desăvârșit de competente cu care li se adresa dirijorul. L-am văzut apoi alături de Orchestre Nationale de France, în Festivalul George Enescu din București și de Westdeutscher Rundfunk, la Köln: în ambele situații se afla (și continuă să o facă) în fața unor ansambluri strălucite, cu care poate modela partituri dificile și își poate pune o amprentă inconfundabilă asupra repertoriului tradițional sau primelor audiții.
Știu că nu a ezitat să se implice în proiecte noi, lansate de tineri la Timișoara, în orașul său natal – bunăoară Romanian Chamber Orchestra –, mai știu cum a ghidat Orchestra Națională de Tineret printr-un turneu în SUA. Răspunde de câte ori poate solicitărilor venite din viața muzicală românească, fără ostentație, ci cu sentimentul că aparține acestor locuri și că le poate oferi ceva în schimb. Este în esență un intermediar ideal între noi și restul lumii: face acolo cunoscuți interpreți și compozitori români, pe de altă parte imprimă un suflu nou programelor românești de concert: mi-aduc aminte de magistralul Mandarin miraculos de Bartók dirijat la Ateneu în urmă cu câțiva ani, și aștept cu nerăbdare surprizele din programul viitoarei ediții a Festivalului Enescu, al cărui nou director artistic este.
Asemenea exemple (o sumară selecție, de altminteri) sunt grăitoare pentru generozitatea muzicianului și pentru conduita sa, în general. Dacă veți sta de vorbă în particular cu Cristian Măcelaru (și ar face asta cu oricare dintre noi, doar dacă ar avea timp), subiectul care va reveni indiferent de volutele conversației, cu obstinație și cu pasiune, este muzica. Vom ajunge inevitabil la o discuție despre tempo-uri, despre structuri, armonii sau timbre, despre pasaje anumite, ghidați de curiozitatea permanentă a muzicianului. E neobosit în a descoperi zone pe care nu le cunoaște, găsește frumusețea în orice muzică, veche sau nouă. În fine, imaginea mea despre Cristian Măcelaru nu poate fi separată de soția și cei doi copii – Cheryl, Maria și Benny. Neobișnuita sa energie și enormele activități pe care le desfășoară în perpetuă mișcare sunt învăluite și îngrijite de o excepțională familie (căreia desigur că se alătură aceea numeroasă, timișoreană). Echilibrul este astfel asigurat și am senzația că premiile și onorurile nu-i vor afecta modestia și nici țelul călăuzitor: acela de a ne transmite tuturor felul în care înțelege el muzica. Dacă în românește traducem – când ne referim la muzică – și interpretation, și performance prin unicul cuvânt interpretare, Cristian Măcelaru îngemănează cu siguranță ambele sensuri, pentru că la el performanța este mereu prezentă.
De ce am evocat premii și onoruri? Pentru că am asistat pe 25 mai la ceremonia de acordare a titlului de Doctor honoris causa artis al Universității de Vest din Timișoara dirijorului Cristian Măcelaru. Cel mai impresionant a fost să privesc emoția mamei muzicianului, aflată în primul rând al sălii. Cu siguranță, la fel au simțit cei de pe scenă, aflați alături de mine, membrii comisiei de Laudatio: rectorul universității, Marilen Pirtea; președintele senatului universitar, Anton Trăilescu; decana facultății de muzică și teatru, Violeta Zonte; violonistul Alexandru Tomescu și impresarul Rupert Chandler. Publicul a auzit cuvinte onorabile și onorante, rostite cu căldură. Nu a avut însă prilejul să asculte un discurs pregătit de invitatul britanic, de două decenii reprezentant al unei mari agenții de impresariat (Askonas Holt), care colaborează cu muzicianul român din 2014 și care mi-a dat permisiunea să reproduc pasaje din textul său inedit:
Aș dori să subliniez faptul că funcția mea, în calitate de manager, este în mare măsură rolul de consilier, mediator, negociator, susținător, apărător și, într-adevăr, îndrăznesc să spun prieten, dar în toate acestea nu trebuie să subestimăm niciodată faptul fundamental că tot meritul pentru succesul lui Cristian se datorează în întregime talentului și capacității sale de dirijor și lider.
Rupert Chandler a pregătit și a fost martor la debuturile lui Cristian Măcelaru în fața unor prestigioase orchestre europene, toate solicitându-i impresarului revenirea dirijorului la pupitrul lor, dat fiind că acesta știe (ca puțini alții) să câștige încrederea unui colectiv de muzicieni. Dacă ne întrebăm care ar fi rețeta, găsim câteva ingrediente: un studiu îndelungat, asiduu și profunzimea de a înțelege și comunica partitura, precum și o tehnică dirijorală „imaculată”.
Încă de la începutul colaborării noastre, un element fundamental al strategiei a constat în necesitatea de a găsi o orchestră permanentă pe care Cristian să o conducă: așa cum un violonist incredibil de talentat are nevoie de un instrument de calitate pe care să cânte, la fel și un dirijor de talia lui Cristian are nevoie de o orchestră de calitate.
S-a întâmplat cu orchestra WDR din Köln, apoi cu ONF la Paris, în ambele locuri Măcelaru fiind votat unanim de membrii orchestrei (ca dirijor principal, respectiv director muzical), ajungând astfel să dețină o poziție unică prin angajamentul său concomitent la două ansambluri de vârf ale Europei.
Nu pot continua fără să mă refer la extraordinarul simț al timpului și al locului pe care Cristian îl are în raport cu arta pe care o susține, o produce, o validează și o promovează. Este rar să întâlnești un artist care să aibă un sentiment atât de profund al propriei poziții în raport cu semnificația lumii din jurul său. (…) În multe privințe, activitatea sa ca director muzical și dirijor al Festivalului de Muzică Cabrillo reprezintă chintesența travaliului său. Este curator pentru noi comenzi de muzici, muzicienii din orchestră vin să cânte pentru că ei cred în proiect, compozitorii sunt cu toții prezenți și descriu viziunea lor asupra lucrărilor pe care le-au compus, iar Cristian le dă viață.
Iată perspectiva impresarului, pentru noi ceva mai puțin obișnuită, dat fiind că vine din experiența unei meserii care nu a luat încă avânt pe scena românească, și fără de care artiștii nu s-ar putea descurca în hățișul vieții muzicale internaționale. Probabil că nu e uzual ca un impresar să-și elogieze astfel „clientul” (altele sunt mecanismele prin care îl promovează profesionist), și tocmai de aceea m-a interesat un asemenea punct de vedere. Era evident de altminteri (din manuscrisul pe care mi l-a înmânat Rupert Chandler la solicitarea mea spontană, după ce pierduse ocazia să-l citească în public) că vorbește despre un prieten și nu despre partenerul de afaceri.
Acesta din urmă a ilustrat elocvent portretul făcut de toți cei prezenți la ceremonia amintită: a răspuns cu sinceritate, firesc și simplitate, conchizând că „rolul primordial al dirijorului este să rămână apărătorul compozitorului”, sau că „muzica în sine nu ne transformă direct. Mai degrabă ne unește.” Apoi s-a întors la lucru, pentru că de două zile se ocupă de 11 tineri dirijori în contextul unui curs de măiestrie. Ajutați de Romanian Chamber Orchestra și de solistul Alexandru Tomescu, tineri de pe patru continente lucrează intensiv cu Cristian Măcelaru și se pregătesc pentru un concert în 26 mai, la Filarmonica din Timișoara. Cinci dirijoare și șase dirijori vor prelua unul de la altul bagheta, „împărțind” Octetul pentru suflători de Stravinski și două partituri de Brahms: Concertul de vioară, cu Alexandru Tomescu solist, și Simfonia a II-a.
Urmărindu-i la repetiție, am înțeles câte ceva din ce au învățat, și anume că mânuirea baghetei necesită (printre multe altele) atenție distributivă, relația aparte cu solistul (un anume tip de colaborare și nu de subordonare), stăpânirea timpului muzical. Dincolo de asemenea date „tehnice” (esențiale, desigur), modelul Măcelaru presupune știința și arta comunicării (muzicale și umane, la multe niveluri), o nelimitată deschidere către toate epocile și stilurile muzicale și curiozitatea pentru nou – impuls pentru constituirea acelui strat de cunoștințe fără de care nu apar idei inedite.
