Cu poezia pre moarte călcînd

Pe vremea cînd era medic în Dolhasca, contemplînd forma palpabilă a luminii şi cartografiind raiul, Emil Brumaru îşi pansa singurătatea şi mai ales îşi vindeca pauzele de scris, cînd poezia nu se mai aşeza de la sine pe hîrtie, compunînd splendide epistole.

Apoi, după Ruina unui samovar (1983) au fost 15 ani fără nici o carte publicată. Ştiindu‑i ritmul, a fost, probabil, o etapă neagră, depresivă. Oricît de prolific ar părea (şi chiar este!), nu e deloc un poet scutit de crize de inspiraţie (e tema principală a corespondenţei sale). După volumul care a spart blocajul, Dintr‑o scorbură de morcov (1998), a venit însă un extraordinar interval prelungit de creaţie. Ultimele decenii i‑au fost pline de poezie. Seria de Opere de la Polirom stă mărturie, titlurile cărţilor originale s‑au înnodat fericit. În plus, volumul al cincilea de Opere (2015) cuprindea poeme inedite cît pentru trei‑patru cărţi de sine stătătoare. Era primul semn că debitul său nu mai încăpea în obişnuitele plachete; în timp ce de ani buni cărţile de poezie se tot subţiază, ale lui Emil Brumaru deveneau tot mai opulente. Rolul scrisorilor din Dolhasca fusese luat chiar de poezie. Autorul ajunsese la un nivel de profesionist al poeziei, aşa acum visa în tinereţe: scrisul zilnic împins pînă la reflex devenit rutină, mutat la nivel organic. După aceea, poetul a folosit contul de Facebook ca pe un atelier. Acolo posta aproape zilnic texte calde, asupra cărora revenea ulterior. Aşa se face că în ultimii trei ani de viaţă, după Amintiri din rai (2016), a scris enorm, sute şi sute de poeme. Cine va pune unul lîngă altul cărţile sale va putea constata că Emil Brumaru este unul dintre cei mai fecunzi poeţi români, alături de Tudor Arghezi. După cum se va putea constata parcurgînd aceste volume care adună opera postumă, nu şi‑a pierdut tonusul pînă la final. E ultima etapă, distinctă, din opera sa. Poezia aceasta de crepuscul nu pare să cunoască timpul prezent: are, cel mai adesea, trecut, întorcîndu‑se elegiac înspre lumea mirifică a copilăriei ori a maturităţii virile, şi mai are un soi de viitor iluzoriu, improbabil, care mai degrabă nelinişteşte, decît pansează angoasele.

Poetul scrie elegii, feerii, basme, rugăciuni, imaginarul fiind cel bine-cunoscut. Nu lipsesc poemele erotice, într‑o tonalitate mai îmblînzită, după cum nu lipsesc nici confesiunile directe. Întru totul, e aici opera, din păcate postumă, a unui mare poet care a trăit pentru poezie şi s‑a aflat at his best pînă în ultima clipă. O mare parte dintre aceste texte sînt elegii, litanii salvate ludic sau infuzate melancolic de imagini baroce ale universului domestic. În esenţă, chiar şi în poemele ludice, în scenariile solare sau intens intime se insinuează o tristeţe care e a celui ce a fost atins de răsuflarea pestilenţială a morţii. Jocul e încordat, dar demn, pentru că lupta e inegală: pe de o parte – întunericul, golul, uitarea; pe de alta – graţia, frumuseţea, provizoratul simţurilor. Peste toate – poezia. Poezia care pune în dialog cîteva teme mari, ale neliniştii celui care ştie, dar care nu acceptă.

Încerc, în cele ce urmează, din motive de ordonare a unei opere ample în sine, cum e cea postumă a lui Emil Brumaru, o etalare şi o comentare a acestora. Moartea nu înspăimîntă în sine, nu e primită (doar) cu groază, ci este întîmpinată cu stupoare. Robit simţurilor, bucurîndu‑se frenetic de tot ceea ce îi oferă viaţa, poetul are candoarea de a percepe că absurdul morţii stă nu în ameninţarea cu necunoscutul, ci tocmai în îndepărtarea de cunoscut. Moartea înseamnă abolirea lumii vizibile, infinită în alcătuirea ei, înseamnă ştergerea memoriei, imposibilitatea sentimentelor, anihilarea senzorialităţii. Moartea e brutală tocmai pentru că întrerupe frumuseţea inepuizabilă a lumii acesteia. Iluzia unui rai dincolo de moarte nu consolează, pentru că Emil Brumaru are capacitatea percepţiei raiului de aici. Toată poezia sa este o descriere a acestui paradis terestru, hedonist. Perfecţiunea nu e de aşteptat ca o recompensă într‑un dincolo incert, ci trebuie sesizată, degustată pe îndelete aici şi acum. Miracolul nu vine ca o bruscare pe verticală, transcendentă a lumii vizibile, ci e o facultate exersată a percepţiei, a privirii poetice de a imagina realitatea, surprinzîndu‑i articulaţiile intime. Condiţia este ingenuitatea, candoarea, posibilitatea de a arunca asupra realităţii o privire neîncercănată, lipsită de prejudecăţi, de aşteptări, de convingeri inflexibile: În fiecare amănunt e o minune Şi‑i o poveste, doar s‑asculţi ce‑ţi spune, Să‑ţi pui urechea lîngă mirosul de floare, Nici o petală nu‑i la întîmplare, Ci‑şi are locul ei prezis anume: O presimţire‑a miezului orice parfum e! Lumea de aici e suficientă, este, de fapt, infinită. Paradisul există şi e la îndemînă, trebuie doar conştientizat prin intermediul unei infantilizări a perspectivei. Prin urmare, moartea e hidoasă şi lipsită de nuanţe, ea nu promite ceva mai bun, mai pur, ci retează accesul la singurul rai sigur. Nu teama, ci nedreptatea resimţită prin existenţa morţii aşază în silogism toate temele poeziei de senectute a lui Emil Brumaru: bătrîneţea, ca anticameră a morţii; copilăria, nu doar ca vîrstă paradiziacă, ci şi ca permanentă stare poetică; erotismul ca verificare a vitalităţii; fiorul religios, nevoia de angelic, ca semn al siguranţei că între aici şi dincolo există ceva; imboldul civic care e o căutare nostalgică a originilor în Basarabia năpăstuită; feeriile şi basmele domestic‑paradiziace sau shakespeariene; şi, în fine, catalogul de lecturi şi de coşmaruri, pulsul diurn şi nocturn.

Una dintre aceste teme este bătrîneţea, ca estompare a senzualităţii. Simţindu‑se, autoironic, dar şi împăcat cu sine, „fost Poet ce‑a devenit Paiaţă“, autorul nu se ascunde în amintire, dar caută să‑şi camufleze vîrsta prin poezie. Dacă trupul s‑a năruit, versurile şi‑au păstrat vigoarea. Şi, odată cu ele, şi simţurile. Oricum, poetul nu uită că numai prin poezie poate muta în derizoriu condiţia sa ultimă, de „veteran“ (e sursa etimologică a cuvîntului „bătrîn“!). Acesta e punctul fix din care sînt contemplate şi recuperate prin amintire toate: copilăria, virilitatea, frenezia simţurilor, ca şi ezitarea lor. Prin memorie şi scris (care e tot o formă a memoriei), prezentul şubred (bătrîneţea) şi viitorul ameninţător (moartea) nu sînt hidoase, ci o altă faţă a medaliei, un preţ plătit pentru splendoarea copilăriei. În mare măsură, poezia din etapa ultimă a lui Emil Brumaru e un mare imn închinat copilăriei: dacă nu mereu direct, atunci prin preluarea, apoi continuarea, întreţinerea candorii: Dă‑mi, Doamne, sufletul de altădată Şi lasă‑mă să fiu copil încă o dată Şi să‑mi miroasă a magiun şi‑a mamă Care mă strigă, să mănînc mă cheamă… Doar cu sufletul acela de copil paradisul e vizibil, minunile nu mai şochează, ci se instaurează într‑un regim al normalităţii, îngerii devin prezenţe palpabile, Maica Domnului iese din icoane, basmele, feeriile, idilele ies din cărţi şi îşi întind contururile pînă în imediatul sordid, trecutul devine totuna cu prezentul şi ecranează viitorul. Acesta e silogismul poeziei lui Emil Brumaru! Condiţia, Big Bangul ei este recuperarea candorii. Prin candoare, copilăria se eternizează, devine stare de spirit, gîndirea magică face totul posibil, contopeşte imaginarul şi contingentul sordid, angelicul şi sexualitatea frenetică, bucuria de a trăi şi spaima de moarte. Declicul e însă recuperarea copilăriei la bătrîneţe, adică intrarea în sarea creativă: Cum cade cubul dulce‑ntr‑o cafea amară, Aşa‑i copilăria mea de‑odinioară Simţită‑n trupul de acum, uscat, bătrîn. Şi nu mai pot decît să mi‑o îngîn Ca pe o rugăciune spusă doar în gînd Despre ce‑am fost, despre ce sînt… Lumea copilăriei nu este deci doar o etapă uitată, o insulă a trecutului, un refugiu cald, ci şi o sursă permanentă de inspiraţie, rezervorul nesecat al poeziei. Acolo e originea tuturor motivelor poeziei lui Emil Brumaru, a recuzitei sale, a tensiunii erotice care mută realitatea din contur. Privit de acolo, din copilărie, universul domestic e fabulos, baroc, gesturile nevinovate sînt percepute ca miraculoase, senzualitatea e debordantă tocmai pentru că, prejudecăţile lipsind, totul se tensionează, totul e posibil, suspansul poate fi provocat şi de cele mai anodine detalii, iar erotismul nu este savant, nici tendenţios, libidinos‑compulsiv, ci încă pur, pentru că nu intră într‑o schemă morală. Copilăria e încă vîrsta amoralităţii şi toată poezia lui Brumaru caută să recupereze această stare de „dincolo de bine şi de rău“. Unele texte sînt, mai mult ca sigur conştient, adevărate sinteze, bilanţuri ale unui univers poetic şi ale unei maniere clasicizate. Cantoane, trenuri, oale cu smalţul ciobit, mîncăruri, vegetalul – totul e aici, dispus ordonat pe etajere. Cititorul ştie că toate aceste obiecte de inventar vin de undeva, dintr‑o tradiţie demult constituită (cea a poeziei lui Brumaru) şi transmit un mesaj orientat tematic.

Cu toată repetitivitatea ei constitutivă, poezia sa nu îşi pierde însă niciodată capacitatea de insolitare: Am locuit cîndva într‑un canton, Mama avea o fustă de molton Şi o bluziţă ce mereu se descheia. Trenul regal ca fulgerul trecea. Făceam colibe verzi din ramuri rupte, Pe‑un primus clocotea compot de fructe, Ciorbe şi supe‑n oale mari, cu zmalţ Şi căutam şiret să mă înalţ Pînă la sînii mamei, să‑i alint, Ci‑abia puteam în palme să îi prind Şi uneori o‑mbrăţişam gelos Cînd se fălea cu fundul ei frumos, Iar ea rîdea la mine într‑un fel Uimit şi îmi zicea că‑s bărbăţel Şi mă bătea c‑un fir de pătrunjel Şi mă certa duios şi monoton… Am locuit cîndva într‑un canton… E multă tandreţe în astfel de proiecţii. Sigur, nu poate fi evitată întrebarea dacă erotizarea imaginii mamei (insistentă în această etapă finală) e o percepţie infantilă, care despică lumea copilăriei şi o împinge în pubertate sau adolescenţă, ori e un ingredient adăugat de memoria adultului. Intuiţia mea e că a doua versiune este cea plauzibilă: între timp, privirea s‑a erotizat şi percepe bruiaje ale candorii care nu se resimţeau atunci. Deşi, trebuie spus apăsat, nu există un conflict deschis între candoare şi erotism! Şi apariţiile marianice sînt, în poezia lui Emil Brumaru, prilej de erotizare. Nu e însă vorba de un erotism represiv, care vandalizează un simbol al curăţeniei. Reprezentările nu sînt iconoclaste decît la o primă vedere: ipostaza Sfintei Fecioare alăptînd, imaginea cît se poate de concretă a sînului alb, străbătut de vinişoare albastre sînt scene dintr‑un scenariu al purităţii, abundent reprezentat sub forma motivului Madonna Lactans, care provine din perioada protocreştină (prima imagine a Fecioarei Maria, din secolul al II‑lea d.Hr., din Catacombele Priscilei din Roma, o înfăţişează în această ipostază), proliferînd în Evul Mediu, stilizat în Renaştere în tablourile unor Botticelli sau Leonardo da Vinci, ulterior în pînze ale unor Hieronymus Bosch, Albrecht Dürer sau Rembrandt. Peste tot, sînul Sfintei Fecioare e nutritiv, nu obiect al dorinţei erotice. În primă instanţă, aşa rămîne şi în poezia lui Emil Brumaru, deşi e dificil pentru un cititor care i‑a parcurs poemele dezinhibate să nu fie suspicios: Îmi străjuieşti fiece pas, Fecioară! Sînii tăi mari la început mă alăptară, Deşi ţi‑era ruşine să‑i ţii albi şi goi, Cu vinişoare‑albastre şi deodată amîndoi, Căci nu mă săturam numai cu unul, Ci ţi‑i sugeam pînă la sînge ca tăunul Şi nu vroiam decît la Tine‑n braţe Calde şi moi şi pline de dulceaţă Şi dacă mă lăsai o clipă te strigam Deşi de‑acum eram un băietan Şi te‑nroşeai şi te fereai de mine Plină de‑o tainică şi grea ruşine Pe care numai Sfîntul Duh o înţelege Şi ne lăsa‑mpreună‑n orice fărdelege… Poemul e scris din perspectivă hristică, dar amestecă subtil liniile: copilăria nivelează, ca şi maternitatea. Se creează astfel o suprapunere între silueta mamei din copilărie şi cea a Fecioarei Maria, amîndouă dînd naştere şi hrănind viaţa, protejînd, suferind. Sînt imagini ale feminităţii esenţializate, nu desene sau proiecţii prefabricate. De aici şi erotizarea lor diafană în efigie. Nici momentul conceperii lui Iisus nu e lipsit de echivoc. Tensiunea aşteptării Sfîntului Duh are ceva erotic, dar scena e încărcată de puritate: Tandră Fecioară, Fragedă Marie, Mi te închipui aşteptînd într‑o chilie, Cu ochii aţintiţi către văzduh, Să se pogoare pe fereastră Sfîntul Duh. Eşti doar cu o cămaşă îmbrăcată, Lungă şi albă, fără nici o pată De sînge femeiesc. Tu, Preacurată Şi pe pămînt şi‑n ceruri Adorată, Şi îţi asculţi bătaia caldei inemi Ca pe un cîntec ce nu‑l ştie nimeni, Ci numai tu îl înţelegi, rămasă grea De taina ce te‑nvăluie în ea… Totul e închipuire a poetului, tabloul prinde în instantaneu o taină esenţială a dogmei creştine, aceea legată de conceperea Mîntuitorului. Cu toată lascivitatea, imaginea nu iese din standardul ei, Fecioara rămîne imaculată în pofida faptului că poate stîrni dorinţe cît se poate de laice. Religiosul se amestecă aici cu senzualitatea, fără bravură decorativă. Sensul spiritual al atitudinii e înteţit de reflexele senzuale, nu sabotat.

În acelaşi demers, îngerii invadează poezia acestei etape finale a lui Emil Brumaru. Textele denotă o încredere naivă, neînscenată, în prezenţa lor concretă. Îngerii nu sînt făpturi cereşti, evanescente, păzitori ai celor sfinte, ci fiinţe în carne, fulgi şi oase care adună la un loc întreaga tipologie brumariană: copii mofluzi, comiţînd gesturi naive, înduioşătoare, jucîndu‑se cu cele sfinte, adolescenţi grăbiţi, stîngaci, descoperindu‑se altfel în prezenţa unei femei, pofticioşi şi chiar avizi atunci cînd aura le e tulburată de sex appeal‑ul vreunei frumoase, melancolici care s‑au rătăcit de turma lor, exilaţi din rai, plictisiţi, dedaţi, în genere, tuturor bucuriilor şi tristeţurilor de pe pămînt. Capabili de dulci metehne, preluînd din solidaritate încercările omeneşti, ei reuşesc să extragă erotismul dintre păcate, recuperîndu‑l într‑o zonă a simplităţii de dinainte de căderea în lume: Cînd îngerii foiau fără să‑i vadă Nimeni şi se hrăneau cu marmeladă Şi cu alviţă şi susan şi cu halva Şi‑apoi dormeau ne’ntorşi pe‑o canapea Cu arcuri moi şi îmbrăcată în velur, Nestînjeniţi de fluturii din jur Care intrau cu droaia pe ferestre Şi‑i gîdilau la talpă cu miresme, Atunci şi tu, mai albă, te‑alungeai Alăturea de ei şi îi iubeai Cu coapsele şi sînii ce‑i aveai Şi‑s dăruiţi de Dumnezeu ţie anume Spre‑a nu fi singuri îngerii pe lume… Faptele sînt ceea ce sînt, nu ceea ce înţelegem noi din ele; se insinuează, prin intermediul îngerilor, o lume de dinainte de izgonirea din paradis, în care nu există conştiinţa păcatului. Este, de fapt, aceeaşi viziune ca aceea a copilăriei. Poezia poate reinstaura nevinovăţia, naturaleţea nemaculată a lucrurilor, a faptelor. Altfel, o întreagă umanitate e tandru reprezentată prin intermediul îngerilor. Ei sînt, de fapt, alter ego‑uri, spectre ale unei singurătăţi pe care o colorează şi o veghează. De cele mai multe ori, încrederea pe care o manifestă e semnul ingenuităţii, la fel cum şi familiaritatea lor, lipsa de morgă angelică, e simptomul unei candori necorupte de experienţa lumească. Am mai scris: Emil Brumaru este cel mai senzorial poet român!

PRELUAT DIN Emil Brumaru – Opere VI. Ne-ndepărtăm din ce în ce de viață… (Opera postumă)

Cartea poate fi comandată aici: https://www.polirom.ro/web/polirom/carti/-/carte/7175

Publicat în Cultură, Literatură, Recenzii, RecomandateRecomandat1 recomandare

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Supportscreen tag