Cum produce mintea opere? (1)

E o întrebare pe care mi-am pus-o me­reu, probabil din adolescență, vârsta la care am conștientizat – sau poate doar mi s-a părut! – că sunt un creator, un om care in­ventează lucruri, gânduri, imagini, idei care n-au mai existat, cel puțin nu sub înfățișa­rea pe care încercam să le-o dau eu. Am dat și felurite răspunsuri, cele mai din tinerețe apăsând pe forța de invenție, de zămislire personală, care ar fi produs noul cumva din nimic. Cu timpul, mi-am dat seama că vor­ba ex nihilo nihil nu este una goală. Era o explicație limpede, romantică. Studiile de psihologie nu m-au ajutat prea mult, pentru că explicația pe care o am acum nu e foarte diferită de cea la care ajunsesem la sfârși­tul adolescenței, deci înaintea studiilor cu pricina. Și nici ceea ce am citit între timp nu mi-a schimbat radical „teoria”, care este mai degrabă o teorie practică, pentru că am formulat-o mai degrabă prin introspecție, prin analiza post-festum a modului în care au apărut unele din produsele minții mele decît ca un efect al lecturilor. E adevărat că acestea au creat, pe de o parte, un fel de fond pe care funcționa mintea mea, pe de alta, au pus-o pe aceasta în mișcare, au ajutat-o să ajungă la un anume rafinament, la o anume putere de nuanțare, care nu aparține inte­lectului frust, oricât ar fi acesta de bogat da­torită resurselor native, bio-psihologice. Și, iarăși, e interesant că m-au ajutat mai mult lecturile literare, jurnalele creatorilor, scri­sorile, dar și operele de ficțiune. Spun cum­va cu regret pentru „știința” în care m-am format că, mai mult decât din marile tratate de psihologie, neuroștiințe și științe cognitive, am învățat din jurnalele și memoriile scriitorilor – de la Tolstoi și Kafka încoace, ca să dau două nume, până la Fowles sau David Lodge, iarăși ca să dau două repere. Mi-au fost de folos și multe corpusuri de corespondență, poate cel mai mult câteva în care ambii corespondenți erau creatori – Goethe – Schiller, Lawrence Durrell – Hen­ry Miller și, poate cel mai mult, schimbul epistolar dintre Albert Camus și René Char, probabil, din pricina faptului că reprezentau două tipuri de creativitate literară, narativă și narativ-teoretică în primul caz, poetică, în cel de-al doilea. Este interesant că, aseme­nea membrilor cuplului Durrell – Miller, și cei din cel din urmă au făcut parte de când i-am descoperit pe fiecare dintre autorii mei preferați, din Char traducând la un moment dat mai bine de o sută de poezii, mai mult pentru plăcerea mea, căci am publicat în re­vistele literare ale anilor ’80 mai puțin de douăzeci.

Nu aș vrea, totuși, să fiu complet nerecu­noscător cu membrii breslei mele științifice, mai ales cu cei aparținând neuroștiințelor și psihopatologiei, chiar psihiatriei, care e to­tuși mai mult decât o disciplină medicală. De altfel, de mai bine de 25 de ani, acestea sunt zonele de vârf ale cercetărilor privind ființa umană. Câteva școli din neuroștiințe abordează fenomene psihice altădată socoti­te ca făcând integral parte din patologie, ca fiind fenomene normale. Mă gândesc, în pri­mul rând, la halucinații. Mai mulți savanți din domeniu – din colective din Anglia, Statele Unite, Australia etc. – au constatat că halucinațiile sunt mult mai răspândite decât se credea și că, de fapt, ele ne ajută să ne integrăm lumii înconjurătoare. Atunci când avem probleme constante sau pasage­re cu organele noastre de simț, halucinațiile completează golurile perceptive. Interesan­te sunt și studiile numite de amneziologie, care consideră uitarea un proces mult mai activ decât se crede, o parte indisolubilă a memoriei: „a uita este un fel de a-ți amin­ti”, cum formulează problema profesorul Richard Terdiman de la Universitatea Santa Cruz, California. Chestiunea a provocat nu­meroase polemici din pricina dimensiunilor sale terapeutice – activarea mecanismelor uitării pentru a neutraliza amintirile noastre cele mai traumatizante, printr-o abordare mixtă, chimică, medicamentoasă și psihote­rapeutică. Eu sunt, mai degrabă, de partea psihologilor de genul Merel Kindt, care sus­ține că „frica este o emoție care are o impor­tantă funcție adaptativă”. Sau Jonathan Lee: „Nu cred că ștergerea amintirilor evenimen­telor traumatizante este o idee foarte bună”. Spuneam că sunt împotriva practicii terape­utice consecutive teoriei. Da, și asta din mai multe motive. În primul rând, mi se pare un fel de lobotomizare nechirurgicală, oricum o mancurtizare. În al doilea, ca și Nietzsche, cred că „ceea ce nu te ucide te împuterniceș­te”, Și în al treilea, pentru un motiv descris excelent de psihiatrul britanic Oliver Sacks: : „Un individ normal știe de unde vine (are o origine, un trecut, o memorie ordonată), ştie unde se află (are o identitate) şi crede că ştie încotro se îndreaptă (îşi face planuri, chiar dacă la capăt aşteaptă moartea). Este, aşadar, instalat în mişcarea unei poveşti, este o istorie şi se poate povesti”. Nu aș încheia această paranteză fără a aminti remarcabilele cercetări în privința modului în care funcți­onează mintea persoanelor cu diverse handi­capuri senzoriale – orbire, surzenie, absența unor membre etc., pe care le-a întreprins Sacks. Este curios cumva că interesul pen­tru aceste zone nu mi-a fost trezit de con­tactul cu cercetările ca atare, ci a provenit tot din literatură! Romanul Gînduri ascunse de David Lodge, citit prima oară în ediția din 2001, de la editura Polirom, a determi­nat această relansare a interesului. Unul din personajele principale este profesor de neu­roștiințe și inteligență artificială și, cum am putut să-mi dau seama ulterior, Lodge în­suși a adâncit domeniul acesta al științei pe când scria romanul! Voi folosi câteva citate pe parcurs…

Mintea este modelată de cultură, deci de o mulțime de minți care au funcționat înaintea ta sau funcționează alături de tine. Prin urmare, dacă ex nihilo nihil, primul resort al minții creatoare este memoria, colecția de gânduri, imagini, concepte etc. depozitate în ea. Cred că este potrivit aici un pasaj din Lodge: „firește întreaga conști­ință este memorie, este imposibil să avem conștiința viitorului, chiar dacă încercăm să-l prezicem, la drept vorbind nu suntem conștienți decât de prezent, deoarece stări­le mentale sunt întotdeauna întârziate față de activitatea creierului, cum a stabilit tipul ăla, neurosavantul… Libet”.

Foto: Radu Afrim

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *