Dar memoria singură nu poate conduce la ceva nou, nu memoria mecanică desigur, ci memoria afectivă, care orientează interesul minții într-o direcție sau alta și care, mai ales, funcționează ca un fel de memorie glisantă, așa se produc selecțiile din imensul depozit, așa sunt modificate – nu neapărat cu rea-intenție, cum s-ar putea să stea lucrurile în plan etic – , ci urmărind găsirea unui drum nebătut încă, al unui parcurs ce măcar, în principiu, este unul original. Dar nici asta nu ajunge, nu e suficient nici măcar să adaugi întreaga bogăție a trăirilor prezente, de la simplele senzații la procesele mentale cele mai elaborate, în sens propriu inteligente. Dar nici asta nu este de ajuns, noul, care este mereu relativ desigur, are nevoie de o altă dimensiune a minților noastre, imaginația, care își desfășoară travaliul asupra materiei receptate și memorate mai ales prin câteva operații de natură combinatorică, dar și prin schimbarea unghiului de vedere, transfer, extrapolare, substituție, analogie. Uneori, recurge la mai multe – sau la toate! – în același timp. Așa apar noile idei, noile metafore, noile imagini. Ex nihilo nihil, cum am mai scris! Ca să reunesc toate acestea într-o formulă simplă, aș spune că întreaga forță de invenție, toată puterea creativă reușește să pună la lucru laolaltă memoria și imaginația, pe fondul trăirilor active, adică prezente. Am numit asta, acum vreo 40 de ani, într-un eseu despre poezie integrat în volumul meu de debut din 1988, memorie imaginară, funcție care îl diferențiază pe creator, mai exact pe creatorul în timp ce creează, ca și pe omul obișnuit când are, de pildă, revelații, de omul obișnuit în starea sa naturală. Să zăbovim puțin în zona memoriei. În general, suntem de acord că amintirile noastre despre aceleași fapte, evenimente, întâmplări pot fi foarte diferite de la unul la celălalt. În excelenta povestire Între două avioane, socotită de el însuși, pe nedrept dintre cele „alimentare”, Scott Fitzgerald povestește o asemenea întâmplare. Pe scurt, un bărbat are o pauză de trei ore între două avioane într-un oraș în care locuia o iubită din vremea școlii. Trei ore minunate în cele din urmă, până când constată că săruturile și mângâierile de care își aducea el atât de precis aminte, nu erau și ale personajului feminin, care-și amintea un alt coleg drept protagonist! Vorba naratorului; „Donald rămase vreo cinci minute cu două gânduri – primul imposibilitatea, lipsită de speranță, de a pune de acord amintirile diferiților indivizi referitoare la același eveniment, și al doilea că Nancy îl tulbura ca femeie după cum o făcuse și ca fetiță”. Și o observație și mai importantă: „Timp de cinci minute orbești trăise ca un nebun, în două lumi concomitent. Fusese un băiat de cincisprezece ani și un bărbat de treizeci și doi de ani amestecați indisolubil și iremediabil”. Sigur că în real life asta te perplexează, dar e ceea ce li se întâmplă mereu creatorilor! Și mai trebuie adăugat ceva – nu că amintirile oamenilor diferiți nu sunt identice, dar nici măcar ale noastre dintr-o mulțime de cauze, de la coloratura afectivă și până la eventuale dorințe dificil mărturisibile…
În fapt, o operă de artă, dar să ne limităm la una care ține de domeniul literaturii, este structurată de câteva axe esențiale: una care merge de la metaforă la metonimie, alta de la pleonasm la oximoron, dar acestea țin de zona supusă analizelor stilistice și poetice, deși sunt dependente de funcționarea spiritului creator, și cred că excelent au fost supuse analizei de regretatul meu prieten Luca Pițu. Și sigur nu doar de el, dar așa a funcționat memoria afectivă! Eu vreau să mă opresc aici la cea de-a treia axă, cea temporală, deci trecut – prezent – viitor. Într-un alt eseu din tinerețe, Poezia și fețele timpului, din același volum de debut, am încercat să văd cum funcționează mintea noastră atunci când scrie poezie și trebuie să se raporteze la dimensiunea temporalității. Am constatat că atunci când pleacă în trecut poezia recurge la funcțiile evocării, când are în atenție prezentul este vorba de numire, iar în cazul viitorului se manifestă invocarea. Sunt și acum de acord cu aceste precizări. Cum sunt de acord și cu ceea ce spune personajul lui Lodge în romanul amintit: „singură conștiința umană este capabilă să-și imagineze ceva ce nu se prezintă fizic simțurilor, numai ea este capabilă să-și imagineze lucruri inexistente, să creeze lumi imaginare (precum romanele) și să gândească abstract; sau este în stare, bunăoară, să facă deosebirea dintre conceptul de culoare („un gând verde”) și senzația de culoare („într-o umbră verde”). Sunt absolut de acord cu ce scrie Lodge, cum sunt de acord și cu mine în
ipostaza aceea din tinerețe. Dar ceva lipsește pentru a limpezi cât de cât modul în care lucrează mintea noastră. Da, ea este capabilă să se orienteze pe axa temporală, să-și fixeze repere trecute, viitoare sau prezente, să-și amintească, imagineze, să perceapă etc. Dar în timpul operației de a gândi în sine, toate aceste repere temporale dispar și toate aceste funcții ale minții fuzionează. Nu, nu spun că mintea funcționează în afara timpului, ci că mișcă, vagabondează, dar vagabondează instant ca să spun așa, într-un continuum temporal. Nu există în funcționarea sa repere temporale precis delimitate. Și chiar din acest motiv, nu doar, dar mai ales în actele de grație, care sunt cele ce aduc noul, nici memoria, imaginația, percepția și gândirea nu sunt separate, sunt în fuziune, dar ca într-un fel de bandă Moebius.
Ilustrație: Valeriu Mladin
