Cum să‑l ucizi pe „Cioran – ultimul om liber

Nu avem decât scriitori personali, de uz propriu. Literatura, cultura n‑ar fi decât reinterpretare subiectivă la nesfârșit, rezul‑ tatul unei operațiuni alchimice cu dublu sens, asimilare și respingere, contopire și despărțire, identificare și denunț. Aserțiunea e perfect ilustrată de cele două demersuri editoriale românești înrudite – colecțiile de biografii romanțate inițiate mai întâi de MNLR și apoi de Polirom – înscriindu‑se inteligent în acest proces cultural mai larg de „ucidere a tatălui”, de metabolizare creatoare a moștenirii culturale. Andrei Crăciun a ales să‑l ucidă pe Cioran. Cioran s‑a mitizat, dar nu s‑a muzeificat. La 110 ani de la naștere și 25 de la moarte, Cioran e în continuare magnetic, un inepuizabil subiect de cercetare și fabulos personaj ficționalizabil. Opera lui e fertilă, încă de răsucit în toate potențialitățile, iar legenda omului germinează continuu o anecdotică pe care, în mod paradoxal, trecerea timpului nu face decât să o frăgezească. Aș exemplifica prin două producții editoriale internaționale care, deși nu stau pe același talger al prestigiului cultural, dau măsura acestui fenomen. În 2021, se împlinesc zece ani de când opera franceză a lui Cioran a fost publicată în prestigioasa colecție  : cu 1660 de pagini și un aparat critic impresionant, ediția îngrijită în 2011 de Nicolas Cavaillès, cu colaborarea lui Aurélien Demars, „Cioran – Œuvres” de la Gallimard e mai mult decât simbolic o adevărată „biblie” Cioran, obiect cultural de referință pentru posteritatea sa productivă din punct de vedere științific, filosofic și literar. În cu totul alt registru, nonșalant și legitim, cultura pop din spațiul francez și francofon l‑a re‑ cuperat la rându‑i pe Cioran într‑un produs editorial inedit: pentru a celebra 110 ani de la naștere, ilustratorul Patrice Reytier tocmai a publicat la Bibliothèque Rivages un album ‑ bandă desenată, inspirat din aforismele cioraniene. Pe fiecare pagină, On ne peut vivre qu’à Paris decupează un gând al filosofului în format strip : succesiunea orizontală a desenelor reprezentând trei instantanee cu Cioran în decor parizian ritmează un aforism de‑al său, frânt în trei secvențe. Jubilatoriu. Un Cioran customizat Jubilatorie e și biografia romanțată pe care scriitorul Andrei Crăciun a imaginat‑o și publicat‑o sub titlul „Cioran – ultimul om liber”, în cadrul seriei inițiată de editura Polirom. Autorul de azi îl customizează pe Cioran preț de 13 capitole în care erudiția documentării e abil ascunsă de un prea-plin stilistic deloc inocent. Aici e secretul. Cartea se deschide cu întâlnirea a doi bătrâni de 78 de ani: în mansarda sa din rue de l’Odéon, Cioran îi gătește lui Erne‑ sto Sábato „un ostropel sau poate o tocăniță banală”. Simone Boué e plecată în provincie să‑și viziteze mătușa muribundă. Scena aceasta domestică între doi mari scriitori de patrimoniu e povestită pe un ton teatral, cu o deferență șarjată, îngroșată anume, așa cum un pictor naiv își așează strâmb și disproporționat personajele în peisaj ‑ și de aici tot farmecul. Cioran și Sábato sunt, în acest prim capitol, două marionete care sporovăiesc, râd și se tem de moarte. „Spre deosebire de exegeții operelor dumnealor, domnii Cioran și Sábato nu păreau abia coborâți de pe soclu și nici nu‑și propteau bărbiile în pumni, simulând adânci meditații ca anticii.” (p.23) Un întreg program de scriitură își face locul în aceste didascalii ironice, și ele la scenă deschisă. Coborârea de pe soclu e, așadar, programatică, nu trec treizeci de pagini și Cioran, spălând vasele după plecarea lui Sábato, nu e nimic altceva decât un bărbat cu pofte trupești care, „dacă ar fi fost cu douăzeci de ani mai tânăr ar fi putut să iasă chiar acum pe ușă și să umble douăzeci de kilometri prin Parisul infernal, ar fi putut să seducă o femeie oarecare și să cadă cu ea în păcat ca într‑o pagină din Dostoievski. Apoi își aduse din nou aminte de ce îi spusese lui Sábato la despărțire: nu toți oamenii au norocul să moară tineri.” (p 35). Citesc totuși altceva: nu ireverența e gestul auctorial de reținut din acest citat atât de în stilul lui Andrei Crăciun, cât lumina crepusculară pe care autorul biografiei romanțate alege să o pună, tamizat, pe umerii personajului său Cioran, în fiecare rând al cărții. Ventriloc de serviciu, el multiplică perspectivele și se insinuează histrionic când în mintea lui Sábato, când în capul lui Simone, când în cel al fratelui Relu sau în mintea cioranienilor de după Cioran ‑ exegeți kitsch sau detractori patetici, iar din toate aceste umbre chinezești străbate invariabil si‑ lueta puternică, iradiantă și covârșitoare a unui om aflat la o margine, ultima. An‑ drei Crăciun scrie un Cioran la amurg, vesel și amarnic, „un misantrop de clasă mondială”, insomniac blestemat, cu nostalgii erotice și răbufniri injurioase, ex‑ cesiv și dezabuzat, un pământean „liber ca un uliu”, „cu inima în mi minor”, un Cioran care pierde punțile cu realitatea, un Cioran agonic, pictat în culorile unui lirism sepulcral. Neobedientul Andrei Crăciun scrie elegia lui Cioran, vie și emoționantă, în vremuri tot mai fragile, de sfârșit sau de‑nceput de civilizație. Cinism liric În cele din urmă, în capitolele de final devine evident că Cioran e pe de‑a-ntregul doar al său, un Cioran de uz personal, prin care autorul biografiei romanțate își rememorează propria adolescență, subjugată „superficial” de acest mentor mitizat și mitizabil. Și prin care își validează inclusiv izolarea impusă de pandemie, când l‑a recitit din scoarță în scoarță, ca să simtă cum îi scapă și mai bine printre degete, specialitate cioraniană prin excelență. În cele din urmă, devine evident ce instrument colosal e acest Cioran, dacă vrei să citești prezentul și să te răfuiești cu semenii tăi, dacă ai motive să‑ți ridiculizezi propria nație și să dai cu românii de pământ. Cioran, cel mai mare stilist al limbii franceze, vorbea de rău stilul – dar parcă poți să crezi în cochetăriile lui ? Stilul e o mască și e o tentativă de fugă – citesc în ineditele apărute în 2019 la Gallimard, traducere târzie a ultimelor foi scrise de Cioran în limba română la Paris în 1940, înainte de a da zece cărți în limba franceză, impecabile stilistic. Înzestrat cu simțul formulei, nerefuzându‑și nici efuziunea, nici patosul, nu e prima dată când Andrei Crăciun face din excesul de stil o alegere stilistică. Șarja, spumoasa vorbire de rău e adrenalina sa de scriitor. De aceea cinismul liric îi vine mănușă ca matrice stilistică de povestire a lui „Cioran ‑ ultimul om liber”. Îl ucide, da, dar așa cum ucizi din legitimă apărare. Nu‑l dă jos de pe soclu decât ca să‑l ia mai bine în brațe. Cioran e mască și scut, când omenirea nevolnică, în declin, excesivă și totuși „îndurabilă” din mileniul al treilea îți suflă în față.

Ilustrație realziată de Dan Perjovschi.

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *