Cum să ne dăm seama dacă suntem prieteni buni, dacă nu am trecut prin lucruri grele împreună?

Recenzie în 7 rânduri: O viață măruntă, Hanya Yanagihara

O poveste care urmărește patru prieteni: JB – artist vizual, crescut de mamă și de mătușile ale căror proiectări, laude și afecțiune îl tulbură în perioada de dependență de droguri; Malcom – arhitect, în permanentă competiție cu Fantastica Flora, sora lui, calculat, pasionat de liste pro și contra; Willem – actor cu celebritate întârziată și vocație de îngrijitor și Jude – un avocat a cărui poveste se lungește dureros de mult în detrimentul celorlalți, traumatizat, interiorizat, invalid, al cărui început e chiar mai tragic decât finalul.

Ce mi-a plăcut: căutarea expresiei artistice a lui JB, de la sacii de păr, la portretele prietenilor, iar liniștea bătrâneții e siguranța că ce a fost mai greu ai lăsat în urmă; capitolele povestite de Harold; scindarea lui e drept de drept, explicația lui Harold că cele două nu sunt indisolubil legate, ba chiar deloc; definirea drogurilor ca un ajutor pentru a face cotidianul mai ușor de suportat.

Cu ce am rămas: imaginea navetiștilor din metrou, idealizată de lumina aurie; copilăria fericită e o povară greu de îndurat la maturitate și imposibil de dus pentru un scriitor. „Expresia identică de istovire, acel amestec de hotărâre și resemnare pe care numai imigranții îl au”; nicio armată de oameni care te iubesc nu te pot ajuta să trăiești mai ușor cu tine însuți; binecuvântarea de a te vedea prin ochii celorlalți; una din temerile mele din copilărie formulată într-o propoziție: „Întotdeauna bănuise că cei doi întrețineau o prietenie extracurriculară din care el era exclusă după privirea pe care o schimba sale între ei plină de semnificații”.

Motivele pentru care ai putea sta treaz noaptea: retrospectiva lui Harold asupra morții băiețelului său, care îi aduce și un soi de eliberare, eliberarea de frică, senzația îngrozitoare că niciun prieten nu va fi la fel de bun ca primul și că după colegiu, mă rog, facultate, ai slabe șanse să-ți mai faci noi prieteni pe care să-i vrei aproape până la final. În plus, prietenia, dragostea, invidia și rușinea nu se exclud, coexistă, gândul meschin că un individ frumos ar trebui să profite mai mult de frumusețea sa; după o anumită vârstă, traseul e previzibil, viețile seamănă mult unele cu altele, poate prea mult și poate încercarea să o faci să semene mai puțin aduce mult prea puțină satisfacție ca să merite cu adevărat.

Publicat în Cultură, RecenziiRecomandat1 recomandare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  1. O carte dureroasă și totuși atât de frumoasă… Am citit multe despre ea și tot vreau s-o citesc de vreun an, cred că anul acesta o să o și fac! Frumoasă recenzia!